Papesa Ioana

Era în cea de-a douăzeci şi noua zi din Wintarmanoth1 , în anul Domnului, 814, cea mai neîndurătoare iarnă din câte fuseseră vreodată. Hrotrud, moaşa satului Ingelheim, se lupta prin nămeţi, croindu-şi calea spre grubenhaus1 2, locuinţa preotului. O rafală de vânt şuiera printre crengile copacilor apucând trupul femeii cu degete de ghiaţă, cotrobăindu-i printre găurile şi peticele hainelor sale subţiri din lână. Cărarea din pădure era acoperită cu nămeţi de zăpadă; cu fiecare pas aproape că se afunda până la genunchi. O pojghiţă de zăpadă i se aşezase pe gene şi pe sprâncene; îşi tot ştergea chipul cu mâna ca să zărească. Mâinile şi picioarele o dureau de frig, în ciuda fâşiilor zdrenţăroase din pânză pe care şi le înfăşurase în jurul lor. în faţa ei, pe cărare, şi-a făcut apariţia o pată închisă la culoare. 

Era o cioară moartă. Chiar şi aceste scârnăvii robuste mureau de foame în această iarnă, căci ciocurile lor nu puteau să sfâşie carnea hoiturilor îngheţate. Hrotrud s-a înfiorat şi a iuţit pasul. Pe Gudrun, soţia preotului, o apucaseră chinurile facerii cu o lună mai devreme decât se aşteptau. O vreme grozavă ca să aduci pe lume un copil, şi-a zis Hrotrud cu amărăciune. Numai în ultima lună s-au născut cinci copii şi niciunul din ei nu a trăit mai mult de o săptămână.