Pescarusul Jonathan Livingston

Era dimineaţă şi un soare proaspăt strălucea de aur peste clipocitul mării domoale. La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock1 scânteiase în aer până când apărură o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându-se, să obţină câteva firimituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă. Dar, departe şi singur, străin de orice barcă şi ţărm, Pes - căruşul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare înălţime, el îşi coborî picioarele palmate, îşi ridică ciocul străduindu-se să-şi menţină, cu greutate, aripile într-un arc du reros. Acesta îi îngăduia să zboare nespus de încet, şi-acum el încetinise până ce vântul îi devenea doar o şoap - tă-n obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Îşi îngusta ochii într-o concentrare cumplită, îşi ţinea răsuflarea, îşi încorda aripile… încă… încă puţin. Penele i se zburliră, atinse limita de viteză şi căzu. Pescăruşii, după cum ştiţi, nu şovăie, n-ating niciodată acest prag.

 A se poticni în zbor este pentru ei ruşine şi mare ocară. Dar Pescăruşul Jonathan Livingston, fără a se ruşina, în tinzându-şi din nou aripile în arcul acela tremurător – mai încet, şi mai încet, şi poticnindu-se din nou –, nu era o pa săre ca oricare. Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruş zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescă - ruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare. Acest fel de a gândi, observase şi el, nu era deloc mij - locul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar şi părinţii lui se îngroziseră văzând că Jonathan îşi petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând. Nu ştia de ce, dar, când zbura deasupra apei, la al - titudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să stea în aer mai mult, cu mai multă uşurinţă. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obişnuita cădere în picioare care împroşca marea, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafaţa cu picioarele strânse aerodinamic pe lângă corp. Când îşi începuse glisadele aterizând cu picioarele sus pe plajă, străbătând apoi cu pasul lungimea glisadei sale-n nisip, părinţii lui se îngroziseră şi mai mult. 

— De ce, Jon, de ce? îl întrebă mama lui. De ce-ţi vine atât de greu să fii la fel cu ceilalţi din stol, Jon? De ce nu laşi pe licanii sau albatroşii să zboare aşa de jos? De ce nu mă nânci? Fiule, ai ajuns numai pene şi os! — Nu-mi pasă că am ajuns numai pene şi os, mami. Vreau să ştiu ce pot realiza în văzduh şi ce nu. Atâta tot. Vreau să ştiu. — Ascultă, Jonathan, i-a spus tatăl, nu fără blândeţe. Iarna nu e prea departe. Bărcile o să fie puţine, iar peştele de la suprafaţă va înota mai la fund. Dacă tot vrei să înveţi, învaţă despre hrană şi cum se obţine. Povestea asta cu zbo rul e bună, nu zic nu, dar nu poţi să te hrăneşti cu glisade, o ştii şi tu. Nu uita că zbori ca să te hrăneşti. Supus, Jonathan a încuviinţat. Zilele următoare, a în - cer cat să se poarte ca ceilalţi pescăruşi; a încercat, într-ade - văr, ţipând şi luptând cot la cot cu Stolul, pe lângă diguri şi bărci de pescuit, plonjând după resturi de peşte şi pâine. Dar nu a reuşit deloc.