Abatia Portocalului

STRĂINUL IEȘI DIN MARE CA O NĂLUCĂ A APEI, DESCULȚ ȘI PURTÂND CICATRICILE călătoriei sale. Mergea ca un om beat prin pâcla ce se prinsese precum o pânză de păianjen de Seiiki. Poveștile de demult spuneau că nălucile apei erau blestemate să trăiască în tăcere. Că limbile li se scofâlciseră, deopotrivă cu pielea, și că nimic nu le mai acoperea oasele în afară de alge. Că pândeau prin umbre, așteptând să-i târască pe cei necugetați spre miezul Hăului. Tané nu se temuse de acele povești nici când era mică. În clipa aceea, pumnalul îi lucea în față, curbat ca un zâmbet, iar ea-și aținti privirea asupra siluetei din noapte. Când o strigă, ea tresări. Norii sloboziră lumina lunii pe care-o ascunseseră. Destul ca ea să-l vadă așa cum era. Și el s-o vadă pe ea. Nu era o nălucă. Era un străin. Ea îl văzuse, deci nu mai putea să și-l scoată din minte. Era ars de soare, cu părul ca paiul și cu o barbă din care picura apă. Pesemne contrabandiștii îl lăsaseră în apă și-i spuseseră să înoate cât mai rămăsese până la mal. Era limpede că el nu știa o iotă din limba ei, dar ea înțelegea destul cât să priceapă că el îi cerea ajutorul. 

Că voia să-l vadă pe Despotul din Seiiki. Inima-i bubuia ca un tunet. Nu îndrăzni să vorbească, pentru că dacă ar fi arătat că știe limba lui, ar fi făurit o legătură între ei și s-ar fi trădat pe sine însăși. Ar fi trădat faptul că, așa cum ea era acum martoră a fărădelegii lui, și el era martorul fărădelegii ei. Ar fi trebuit să fie în izolare. Închisă în siguranță în spatele zidurilor Casei de Miazăzi, gata să se ridice, curățită, pentru cea mai însemnată zi a vieții ei. Acum, era pângărită, mânjită fără sorți de scăpare. Și totul doar pentru că își dorise să se scufunde încă o dată în mare înainte de Ziua Alegerii. Umblau zvonuri cum că marele Kwiriki avea să fie îngăduitor cu cei care aveau curajul să se strecoare afară și să înfrunte valurile pe durata izolării. În schimb, el trimisese acest coșmar. Avusese parte de noroc toată viața. Aceasta era pedeapsa ei. Îl ținu pe străin la distanță cu pumnalul. Trezindu-se față în față cu moartea, el începu să tremure. În mintea ei luă naștere un vârtej de posibilități, fiecare fiind mai cumplită decât cea dinaintea ei. Dacă-l dădea pe acest străin pe mâna autorităților, ar fi trebuit să dea în vileag faptul că încălcase perioada de izolare. Ziua Alegerii ar fi putut să nu mai aibă loc. Onorabilul Guvernator al Capului Hisan – această provincie din Seiiki – nu avea să îngăduie niciodată ca zeii să pătrundă într-un loc ce-ar fi putut fi spurcat de boala roșie. Ar fi putut trece chiar și câteva săptămâni până ce orașul să fie proclamat sigur, iar până atunci s-ar fi putut hotărî că sosirea străinului fusese de rău augur și că următoarea generație de ucenici, nu a ei, trebuia să primească șansa de a deveni călăreți. Pe ea ar fi costat-o totul. Nu putea să-l dea pe mâna lor. Nici nu putea să-l părăsească. Dacă avea într-adevăr boala roșie, ar fi pus în primejdie toată insula dacă l-ar fi lăsat să hălăduiască de capul lui. Avea o singură alegere.