Ultima imagine pe care maică-sa o păstra despre el a fost trecerea-i grăbită prin dormitor. O trezise când se străduia să găsească pe dibuite o aspirină în dulăpiorul cu medicamente din baie, şi ea a aprins lumina şi l-a văzut ivindu-se în prag cu paharul de apă în mână, cum avea să şi-l amintească pentru totdeauna. Santiago Nasar i-a povestit atunci visul, dar ea n-a luat aminte la copaci. — Toate visele cu păsări înseamnă sănătate de fier, zise. Îl văzuse din acelaşi hamac şi din aceeaşi poziţie în care am găsit o eu, vlăguită în ultimele tresăriri ale bătrâneţii, când m-am întors în satul acela uitat, încercând să recompun din atâtea cioburi împrăştiate oglinda spartă a memoriei. Abia dacă mai desluşea formele în plină lumină şi avea frunze tămăduitoare la tâmple împotriva durerii de cap eterne pe care i-o lăsase fiul ei trecând ultima oară prin dormitor. Stătea pe o parte, ţinându-se de sforile de la capul hamacului pentru a încerca să se ridice, şi în penumbră stăruia mirosul de cristelniţă, acelaşi care mă descumpănise şi în dimineaţa crimei. Abia am apărut în pragul uşii că m-a şi confundat cu amintirea lui Santiago Nasar. „Stătea acolo”, îmi zise. „Avea costumul de in alb spălat doar cu apă, pentru că avea pielea atât de gingaşă că nu suporta foşnetul apretului".

A rămas un lung răstimp în hamac, mestecând seminţe de cardamon, până când i s-a destrămat iluzia că i se întorsese feciorul. Atunci suspină: „A fost bărbatul vieţii mele". Eu l-am văzut în memoria ei. Împlinise douăzeci şi unu de ani în ultima săptămână a lui ianuarie, era zvelt şi palid şi avea pleoapele arabe şi părul cârlionţat al părintelui său. Era unicul copil al unei perechi căsătorite de convenienţă, care n-a cunoscut nicio clipă de fericire, însă el părea fericit cu tatăl lui până acesta a murit subit, cu trei ani mai înainte, şi a continuat să pară la fel cu mama-i singuratică, până în lunea morţii lui. De la ea a moştenit instinctul. De la tatăl lui deprinsese din fragedă vârstă mânuirea armelor de foc, dragostea pentru cai şi dresarea şoimilor de vânătoare, şi tot de la el învăţase şi marile virtuţi ale curajului şi prudenţei. Între ei vorbeau în arabă, dar nu şi de faţă cu Plácida Linero, ca să nu se simtă exclusă. N-au fost văzuţi niciodată în sat purtând vreo armă, şi singura dată când şi-au adus şoimii dresaţi a fost pentru o demonstraţie la un târg de binefacere.

Moartea tatălui l-a obligat să se lase de învăţătură după terminarea şcolii secundare, pentru a se ocupa de ferma familiei. Prin propriile-i merite, Santiago Nasar era vesel şi paşnic, şi avea inima bună. În ziua în care avea să fie omorât, maică-sa crezu că el încurcase data, văzându-l îmbrăcat în alb. „I-am adus aminte că era luni”, mi a spus ea. Însă el o lămuri că se îmbrăcase în haine de sărbătoare pentru cazul în care ar avea prilejul să-i sărute inelul episcopului. Ea nu păru interesată defel.

— Nici măcar n-o să coboare de pe vapor, îi zise. O să schiţeze o binecuvântare de obligaţie, ca întotdeauna, şi o să plece cum a venit. Urăşte satul ăsta. Santiago Nasar ştia că era adevărat, dar fastul bisericesc exercita asupră-i o fascinaţie irezistibilă. „E ca la cinema”, îmi spusese odată. În schimb, tot ce o interesa pe maică-sa în legătură cu sosirea episcopului era ca pe feciorul ei să nu-l ude ploaia, căci îl auzise strănutând în timp ce dormea. Îl sfătui să-şi ia o umbrelă, dar el îi făcu un semn de rămas bun cu mâna şi ieşi din cameră. A fost ultima oară când l-a văzut.

Victoria Guzmán, bucătăreasa, era convinsă că nu plouase deloc în ziua aceea, şi nici în toată luna februarie. „Dimpotrivă”, îmi spuse când m-am dus s-o văd, cu puţin timp înainte de moartea ei. „Soarele începea să dogorească mai devreme decât în august.” Stătea şi spinteca trei iepuri pentru masa de prânz, înconjurată de câinii care gâfâiau întruna, când Santiago Nasar intră în bucătărie. „Întotdeauna se deştepta tras la faţă, ca după o noapte proastă”, îşi amintea fără urmă de afecţiune Victoria Guzmán. Divina Flor, fata ei, care tocmai începea să înflorească, îi servi lui Santiago Nasar o ceaşcă mare de cafea fără zahăr cu o picătură de rachiu de trestie, ca în fiecare luni, spre a-l ajuta să-şi vină în fire după corvoada de peste noapte. Bucătăria imensă, cu şopotul focului şi găinile adormite pe stinghii, avea un aer tainic. Santiago Nasar mai mestecă o aspirină şi se aşeză să bea cu sorbituri domoale ceaşca de cafea, gândindu-se alene, fără a-şi lua ochii de la cele două femei care scoteau măruntaiele iepurilor. În ciuda vârstei, Victoria Guzmán arăta neschimbată. Fata, încă puţin cam sălbatică, părea sufocată de năvala simţurilor ce i se trezeau. Santiago Nasar o prinse de încheietura mâinii când ea dădu să-i ia ceaşca goală.

— Ţi-a cam venit vremea să fii îmblânzită, îi zise. Victoria Guzmán îi arătă cuţitul însângerat.