Proiectul Rosie

Cred că am găsit o soluţie pentru Problema Soţia. Aşa cum se întâmplă de multe ori când e vorba de progrese ştiinţifice, răspunsul a devenit evident la o privire retrospectivă. Însă dacă nu ar fi existat o serie de evenimente neprevăzute, probabil că n-aş fi descoperit soluţia. Succesiunea acestor evenimente a fost declanşată de Gene, care a insistat să ţin o prelegere despre sindromul Asperger, la care iniţial se angajase el. Momentul s-a dovedit enervant de prost ales. Pregătirea prelegerii aş fi putut s-o sincronizez cu masa de prânz, dar în seara respectivă aveam programate nouăzeci şi patru de minute de curăţenie în baie. M-am văzut pus în situaţia de a alege între trei variante, dintre care nici una nu era satisfăcătoare: 

1. Să fac curăţenie în baie după prelegere, ceea ce ar fi însemnat mai puţin timp dedicat somnului, cu o scădere proporţională a performanţelor mentale şi fizice. 

2. Să reprogramez curăţenia pentru marţea următoare, ceea ce ar fi însemnat o perioadă de opt zile de igienă precară în baie, cu un risc proporţional de îmbolnăvire. 

3. Să refuz să ţin prelegerea, ceea ce ar fi însemnat prejudicierea prieteniei mele cu Gene. I-am prezentat dilema lui Gene, care, ca de obicei, a venit cu o soluţie alternativă: 

— Don, plătesc eu pe cineva să-ţi facă curăţenie în baie. I-am explicat – încă o dată – că toate menajerele, poate cu excepţia unguroaicei cu fustă scurtă, făceau greşeli. Femeia cu Fustă Scurtă, care iniţial fusese menajera lui Gene, dispăruse în urma unei probleme cu Gene şi Claudia. 

— Îţi dau numărul de telefon al Evei. Numai să nu pomeneşti numele meu. 

— Dar dacă mă întreabă? Cum să-i răspund fără să te menţionez? 

— Spune-i doar că o cauţi pentru că e singura menajeră care face curăţenie cum trebuie. Şi dacă ea mă pomeneşte, nu spui nimic. Era un rezultat excelent şi un exemplu grăitor asupra capacităţii lui Gene de a găsi soluţii la diverse probleme sociale. Eva avea să se bucure văzându-şi recunoscută competenţa şi s-ar fi putut dovedi potrivită chiar pentru o angajare permanentă, ceea ce ar fi eliberat aproximativ trei sute şaisprezece minute din programul meu săptămânal. Problema lui Gene cu prelegerea apăruse pentru că i se oferise posibilitatea de a face sex cu o profesoară din Chile, care participa la o conferinţă în Melbourne. 

Gene avea în desfăşurare un proiect care presupunea să facă sex cu femei de cât mai multe naţionalităţi. Ca profesor de psihologie, este extrem de interesat de atracţia sexuală umană, despre care crede că este influenţată în mare măsură de factorul genetic. Această convingere se explică prin formaţia de genetician a lui Gene. La şaizeci şi opt de zile după ce m-a angajat ca cercetător post-doctoral, a fost promovat în funcţia de şef al Departamentului de Psihologie, o numire deosebit de controversată, care avea scopul de a impune universitatea ca lider în psihologia evoluţionistă şi de a-i spori vizibilitatea publică. În perioada în care am lucrat împreună în Departamentul de Genetică, am purtat numeroase discuţii interesante, care au continuat şi după avansarea lui. Eu aş fi fost mulţumit de relaţia noastră chiar şi numai din acest motiv, dar Gene m-a invitat şi la o cină la el acasă, urmată de alte ritualuri de prietenie, astfel că ne-am creat o relaţie socială. Acum soţia lui, Claudia, care este psiholog clinician, îmi este şi ea prietenă. Am astfel un total de doi prieteni. O vreme Gene şi Claudia au încercat să îmi ofere asistenţă pentru rezolvarea Problemei Soţia. Din păcate, abordarea lor se baza pe paradigma tradiţională a întâlnirilor între persoane, pe care eu o abandonasem anterior, în baza faptului că probabilitatea de reuşită nu justifica efortul depus şi experienţele negative. Am treizeci şi nouă de ani, sunt înalt, în formă şi inteligent, cu un statut social respectabil, de profesor asociat, şi un venit peste medie. Din punct de vedere logic, ar trebui să fiu atrăgător pentru o largă varietate de femei. În lumea animalelor m-aş reproduce cu succes. Cu toate acestea, femeile găsesc ceva neatrăgător la persoana mea. Nu mi-a fost niciodată uşor sămi fac prieteni şi se pare că deficienţele care au cauzat această problemă mi-au afectat şi încercările de a lega relaţii romantice. Dezastrul Îngheţatei de Caise este un foarte bun exemplu în acest sens. 

Claudia îmi prezentase una dintre numeroasele ei prietene. Elizabeth era o specialistă în informatică deosebit de inteligentă, cu o problemă de vedere care fusese corectată prin utilizarea ochelarilor. Menţionez ochelarii deoarece Claudia mi-a arătat o fotografie şi m-a întrebat dacă mă deranjează. Ce întrebare incredibilă! Tocmai din partea unei psiholoage! În procesul de evaluare a eligibilităţii lui Elizabeth ca posibilă parteneră – persoană care să-mi ofere stimulare intelectuală, cu care să particip la diverse activităţi şi cu care, eventual, să perpetuez specia –, cea dintâi grijă a Claudiei era reacţia mea faţă de ramele de ochelari alese de femeie, care probabil că nici măcar nu fuseseră alegerea ei, ci rezultatul direct al sfatului primit de la un optician. Asta e lumea în care mi-e dat să trăiesc. Pe urmă Claudia mi-a spus, ca şi cum asta ar fi reprezentat un impediment: