Tare îi mai plăcea să-i ştie veseli şi gălăgioşi; totuşi şi-a ţinut respiraţia şi a aşteptat să plece să se joace într-altă parte. Deşi nu ar fi îndrăznit să recunoască, Isabel se pomenea uneori închipuindu-şi cum ar fi fost dacă ar fi putut să-i facă să dispară pe toţi. Doar pentru puţin timp, desigur; i-ar fi fost îngrozitor de dor de ei dacă nu i-ar fi avut în preajmă mai mult de-atât. Să zicem o oră, poate o zi, cel mult o săptămână. Doar cât să poată avea un mic răgaz să se gândească.

Timpul nu-i ajungea niciodată şi nu putea să-şi ducă până la capăt nici un gând. Thomas ar fi zis că e nebună dacă i-ar fi trecut vreodată prin cap să-i spună aşa ceva. Avea nişte idei precise despre cum trebuie să fie o mamă. Şi o soţie. Se părea că în Australia femeile erau adesea lăsate să se descurce singure cu şerpii şi câinii sălbatici. Ori de câte ori atingea acest subiect, ochii îi scânteiau privind în depărtări, fascinat de ideile romantice ale folclorului din patria sa. Îi plăcea să şi-o închipuie ca pe o nevastă de la hotare, îndurând greutăţi şi veghind flacăra căminului, în timp ce el cutreiera lumea distrându-se. La început, ideea aceasta o amuzase. I se păruse încă şi mai nostimă când crezuse că e doar o glumă. Dar el i-a reamintit pe bună dreptate că ea acceptase de bună voie planul lui măreţ, că se agăţase, de fapt, de ocazia de a face ceva ieşit din comun. Războiul fusese lung şi dur, iar la sfârşitul lui Londra rămăsese nespus de jalnică şi pustiită.

Isabel obosise. Iar Thomas avea dreptate şi când spunea că viaţa în casa lor impozantă nu se aseamănă câtuşi de puţin cu viaţa la marginea civilizaţiei. De ce? Pentru că existau telefon, lumină electrică şi încuietori la toate uşile. Dar asta nu însemna că nu se simţea singură uneori, pe întuneric, după ce copiii se duceau la culcare. Până şi cititul, care-i adusese întotdeauna alinare, începuse să devină o îndeletnicire foarte singuratică. Ţinându-se mai departe de scară, Isabel s-a aplecat să vadă dacă şirul de fanioane e agăţat suficient de sus ca să nu atingă masa de dedesubt. Aranjarea lui se dovedise a fi mai grea decât îşi imaginase. Pentru Henrik părea întotdeauna o nimica toată. Putea să-l fi rugat să-l agaţe el cu o zi înainte, după ce-şi termina treaba – aşa ar fi trebuit să facă –, nu se vedea nici un semn de ploaie, deci nu ar fi fost nici o problemă dacă fanioanele ar fi rămas atârnate peste noapte. Dar nu a putut să-i ceară asta. În ultima vreme, lucrurile se schimbaseră între ei, din acea după-amiază când Thomas se afla la Sydney, şi ea dăduse peste el în birou, lucrând peste program. Acum se jena să-i ceară să facă treburi mărunte prin gospodărie, simţindu-se intimidată şi vulnerabilă. Aşa că nu avea de ales decât să îl agaţe singură, deşi vântul era chiar ameninţător. Luase hotărârea să aranjeze totul pe peluza dinspre apus înainte ca vântul să se pornească; uitase că aceasta era partea cea mai puţin adăpostită a grădinii.

Dar Isabel era încăpăţânată: aşa fusese toată viaţa. O prietenă mai înţeleaptă îi spusese cândva că oamenii nu se schimbă pe măsură ce trece timpul, ci devin doar mai bătrâni şi mai trişti. În privinţa îmbătrânirii şi-a dat seama că nu avea ce face, dar tristeţea se hotărâse să nu o îngăduie. Din fericire, era din fire o persoană foarte optimistă. Doar că zilele vântoase produceau agitaţie. Sau cel puţin aşa se întâmpla în ultima vreme. Era convinsă că nu întotdeauna resimţise acest vârtej în măruntaie. Cândva, într-altă viaţă, fusese renumită pentru nervii ei de fier. Acum i se întâmpla să fie copleşită din senin de un val brusc de panică. Se simţea ca şi cum ar fi păşit de una singură pe poteca vieţii, care-i părea fragilă ca sticla. Dacă respira profund, îi era mai bine. Se întreba dacă nu cumva avea nevoie de vreo tinctură sau de vreun ceai, ceva care să-i domolească gândurile şi să poată adormi. Se gândise chiar să meargă la doctor, dar nu la soţul lui Maud McKendry de pe Main Street. Doamne fereşte! Isabel avea de gând să rezolve chestiunea asta prin orice mijloace. Aceasta era cea de a doua rezoluţie pe care o avea în vedere pentru anul cel nou, deşi nu o mărturisise nimănui. Îşi stabilise un răgaz de încă un an pentru a-şi redobândi echilibrul. Era timpul să facă asta, căci de ea depindeau mulţi oameni