Manuela îi citi preţ de două ore. Fusese, până nu de mult, tânără; până când trupul ei începu să dea semne de îmbătrânire. Fuma pipă ca marinarii, se parfuma cu colonie de verbenă, cum obişnuiau militarii, se îmbrăca în haine bărbăteşti şi se vântura printre soldaţi, dar glasul ei stins era şi acum plăcut în semiîntunericul clipelor de intimitate. Citea la lumina puţină a sfeşnicului, aşezată într-un fotoliu pe care se mai păstra blazonul ultimului vicerege, iar el o asculta întins pe pat cu faţa în sus, îmbrăcat în hainele civile de casă şi învelit cu poncho-ul din lână de vigonie. Doar după ritmul respiraţiei îţi dădeai seama că nu doarme. Cartea se intitula Ştiri şi zvonuri care au circulat prin Lima în anul de graţie 1826, de peruanul Noé Calzadillas, şi ea i-o citea pe un ton teatral, foarte potrivit cu stilul autorului. Timp de o oră nu se auzi nimic altceva decât vocea ei în casa toropită de somn. Dar după ultimul rond se porni fără veste un uriaş hohot de râs colectiv, care stârni câinii din încăpere. El deschise ochii mai mult curios decât tulburat, iar ea închise cartea pe care-o ţinea în poală, punând semn cu degetul mare la pagina unde rămăsese. — Sunt prietenii domniei voastre, îi spuse. — N-am prieteni, răspunse el. Şi dacă mi-or mai fi rămas câţiva, n-o să-i mai am multă vreme.

— Aflaţi că ei sunt afară şi stau de veghe ca să nu fiţi ucis, spuse ea. Aşa află generalul ceea ce ştia tot oraşul: nu unul singur, ci mai multe atentate se puneau la cale împotriva sa, şi ultimii lui susţinători stăteau la pândă, pregătiţi să le împiedice. Vestibulul şi galeria din jurul grădinii interioare erau ocupate de cavalerişti şi grenadiri, toţi venezueleni, care urmau să-l însoţească până în portul Cartagena de Indias, unde trebuia să acosteze o corabie cu destinaţia Europa. Doi dintre ei îşi întinseseră rogojinile de dormit ca să se culce de-a curmezişul uşii principale de la iatac, în timp ce aghiotanţii aveau să joace cărţi şi după ce Manuela se va fi oprit din citit. Dar în vremurile acelea nu te puteai simţi la adăpost de pericol în mijlocul unei adunături atât de pestriţe de soldaţi de  obârşie îndoielnică.

Fără să-şi piardă cumpătul din cauza veştilor proaste, el îi porunci Manuelei, cu un gest al mâinii, să citească înainte. Întotdeauna socotise moartea ca pe un risc inevitabil al meseriei lui. În toate războaiele luptase în prima linie a frontului, dar nu se alesese nici măcar cu o zgârietură, şi, în faţa focului inamic, se comporta cu un calm atât de nesăbuit, încât chiar şi ofiţerii săi se mulţumiră cu explicaţia simplă că se credea invulnerabil. Ieşise teafăr din toate atentatele urzite împotriva sa şi de multe ori scăpă cu viaţă numai pentru că în acele momente nu dormea în patul lui. Umbla fără escortă şi mânca şi bea fără să-şi facă griji de ceea ce i se oferea pe unde mergea. Numai Manuela ştia că nepăsarea lui nu era nici inconştienţă, nici fatalism, ci trista certitudine că îi era scris să moară în patul său, sărac şi gol, nemângâiat de recunoştinţa poporului. Singura modificare însemnată pe care o făcu în ritualul insomniei sale, în noaptea aceea din ajunul plecării, a fost să renunţe la baia caldă pe care o făcea de obicei înainte să se bage în pat. José Palacios i-o pregătise din timp, din infuzie de plante medicinale, ca să-l remonteze şi să-i uşureze expectoraţia, şi i-o menţinu la o temperatură potrivită pentru momentul când ar fi binevoit el.

Dar el nu binevoi. Luă două pastile laxative împotriva obişnuitei sale constipaţii şi aţipi în timp ce i se susurau la ureche ultimele cancanuri picante de la Lima. Deodată, parcă fără motiv, îl cuprinse un acces de tuse de se cutremurară pereţii. Ofiţerii care jucau cărţi în încăperea de alături rămaseră încremeniţi. Unul dintre ei, irlandezul Belford Hinton Wilson, se ivi în uşa dormitorului pentru cazul că ar fi fost nevoie de el, şi-l văzu pe general trântit de-a curmezişul patului, cu faţa în jos, vărsându-şi măruntaiele. Manuela îi ţinea capul deasupra oliţei de noapte. José Palacios, singurul căruia i se îngăduia să intre în dormitor fără să bată, rămase lângă pat, în stare de alertă, până îi trecu criza. Atunci generalul răsuflă adânc, cu ochii înecaţi în lacrimi, şi arătă spre măsuţa de toaletă.