Satantango

într-o dimineață de la sfârșitul lui octombrie, cu puțin timp înainte ca primele picături ale ploilor de toamnă, ploi necruțător de lungi, să fi căzut pe solul arid, crăpat, din partea de vest a coloniei (pentru ca apoi, până la primul ger mai serios, marea de noroi ce duhnea să facă de neumblat drumurile în pantă, devenind astfel inaccesibil inclusiv orașul), Futaki se trezi în dangăt de clopot. Capela cea mai apropiată era la 4 km, în direcția sud-vest, pe bătrânul răzor Hochmeiss, o construcție părăsită care nu numai că nu avea clopot, dar în timpul războiului i se dărâmase și turnul, iar orașul era prea departe pentru ca de acolo să se fi auzit ceva. De altfel, acest dangăt de clopot, de o solemnitate metalică, sonoră, nu i se părea c-ar fi fost îndepărtat, mai degrabă parcă l-ar fi târât cu sine vântul, de undeva de foarte aproape („Parcă dinspre moară...“). Se ridică în coate pe pernă să poată privi prin fereastra de la bucătărie, cât o gaură de șoarece, dar dincolo de geamul aburit pe jumătate, colonia, în albăstriul zorilorși-n dangătul de clopot ce părea că se domolește, era încă mută și nemișcată: pe partea cealaltă se vedeau casele distanțate una de cealaltă și doar din cea a doctorului se prelingea lumină prin fereastra cu perdelele trase, dar numai pentru că de ani de zile locuitorul ei nu putea să doarmă în întuneric. își reținu respirația ca-n refluxul dangătului de clopot să nu piardă nici măcar un sunet deviat, fiindcă voia să afle care-i adevărul („Precis că dormi încă, Futaki..."), iar pentru asta avea nevoie de fiecare sunet, chiar dacă unele erau atât de orfane. 

Cu pașii lui pisicești, legendar de moi, merse la fereastră șchiopătând pe cimentul bucătăriei, rece ca gheața („Dar nimeni nu-i treaz? N-aude nimeni? Nimeni altcineva?"), deschise oblonul și se aplecă în afară. îl izbi aerul aspru, umed, își închise pentru o clipă ochii; dar în liniștea tot mai profundă, accentuată de cântatul cocoșilor, lătratul îndepărtat al câinilor și vâjâitul neîndurător al vântului tăios dezlănțuit cu câteva minute mai devreme, în zadar își tot ciulea urechile, în afară de bătăile înăbușite ale propriei inimi nu auzea nimic, parcă totul ar fi fost doar un joc macabru al picotelii, parcă („...ar dori cineva să mă sperie"). Privi cu tristețe cerul sinistru, resturile pârjolite ale verii invadate de lăcuste, și avu dintr-odată revelația felului în care trece primăvara, vara, toamna și iarna peste aceleași crengi uscate ale salcâmilor, simțind cum timpul, un măscărici în sfera nemișcată a eternității, ademenind vicioasele linii satanice peste hârtoapele haosului și creând înălțimea, trece nebunia drept necesitate... și se văzu pe sine chinuindu-se într-o ultimă crispare pe crucea de lemn a leagănului și a sicriului, pentru ca-n final, despuiat de tot și de toate — fără trese și decorații —, să ajungă, în rânjetul unei sentințe ce pocnește uscat și al harnicilor jupuitori de piei, pe mâna spălătorilor de morți, unde apoi va trebui să vadă, într-un mod necruțător, măsura lucrurilor umane, fără ca măcar o singură potecă să-1 conducă înapoi, pentru că atunci o să-i fie clar deja și faptul că intrase într-o partidă cu jucători necinstiți, rezultatul fiind…..