Cetatea cucului din nori
O fată de paisprezece ani stă cu picioarele încrucișate pe podeaua unei săli circulare. O claie de cârlionți îi încadrează capul; șosetele îi sunt pline de găuri. E Konstance. În spatele ei, într-un cilindru translucid care se înalță la peste patru metri din podea până-n tavan, stă suspendată o mașinărie compusă din trilioane de fire aurii, nu mai groase decât un fir de păr omenesc. Fiecare filament e răsucit în jurul altora mii, într-o urzeală extraordinar de complicată. Pe alocuri, câte un mănunchi pulsează luminos la suprafața mașinăriei: când într-o parte, când în alta. E Sybil. Altfel, în încăpere mai există un pat gonflabil, o toaletă ecologică, o imprimantă alimentară, unsprezece saci de Praf Alimentar și o bandă rulantă multidirecțională, de mărimea și forma unei anvelope auto, care se numește Premergător.
Lumina vine de la niște diode dispuse circular pe tavan; nu se vede nici o ieșire. Mai toată podeaua e acoperită cu aproape o sută de bucăți dreptunghiulare rupte de Konstance din saci goi de Praf Alimentar, pe care a scris cu cerneală făcută chiar de ea. Pe unele scrisul este înghesuit, pe altele apare câte un singur cuvânt. Pe una, de pildă, se pot citi cele douăzeci și patru de litere ale vechiului alfabet grec. Iar pe alta: În mileniul premergător anului 1453, orașul Constantinopol a fost asediat de douăzeci și trei de ori, dar nici o armată n-a izbutit să treacă de zidurile sale de apărare. Fata se apleacă și ia trei bucăți de hârtie din puzzle-ul care i se așterne în față. Mașinăria din spatele ei pâlpâie. E târziu, Konstance, și n-ai mâncat nimic toată ziua.
— Nu mi-e foame. Ce zici de niște rizoto gustos? Sau friptură de miel cu piure? Ți-au rămas multe combinații de încercat. — Nu, mulțumesc, Sybil. Privește în jos la primul petic de hârtie și citește: Cetatea Cucului-din-Nori, o bucată de proză pierdută a autorului grec Antoniu Diogene, care spune povestea călătoriei unui păstor într-un oraș celest utopic, a fost scrisă, probabil, către sfârșitul secolului I d.Hr. Pe al doilea petic scrie: Dintr-un rezumat bizantin al cărții, care datează din secolul al IX-lea, aflăm că se deschide cu un scurt prolog pe care Diogene i-l dedică unei nepoate suferinde, explicând că povestea care urmează nu e născocită de el, ci descoperită într-un mormânt din străvechiul oraș Tir. Pe al treilea scrie:
