Cand sfanta crasma se inchide

Ferestrele de la Morrissey erau vopsite în negru. Detunătura fu îndeajuns de puternică și de apropiată ca să le zguduie. Frânse conversația la mijlocul unei silabe, îl făcu pe un chelner să înghețe în mers, transformându-l într-o statuie cu o tavă cu băuturi pe umăr și un picior în aer. Zgomotul mare și rotund se stinse lent, ca praful așezându-se, iar încăperea rămase amuțită pentru o clipă îndelungată, parcă de respect. Cineva zise: „Isuse Cristoase” și-n clipa aceea o mulțime de oameni își reluară răsuflarea oprită până atunci. La masa noastră, Bobby Ruslander se întinse după o țigară și zise: 

— A sunat ca o bombă. Skip Devoe zise: 

— Ca o bombă de artificii. 

— Atâta tot?

— Ajunge, zise Skip. Marea artilerie a bombelor de artificii. Aceeași încărcătură, dar dacă-i pui o teacă de metal în loc de învelitoarea de hârtie, ai o armă în loc de o jucărie. Aprinde o mică blestemăție din aia și, dacă uiți să o arunci, va trebui apoi să-nveți să faci nenumărate lucruri de bază cu mâna stângă. 

— A sunat mai mult ca o pocnitoare, insistă Bobby. Mai degrabă ca dinamita, sau ca o grenadă, sau așa ceva. A sunat ca al treilea rahat de Război Mondial, dacă vreți să știți. 

— Iată actorul, zise Skip cu căldură. Cum să nu-l iubim pe omul ăsta? Luptând până la capăt în tranșee, gonind pe dealurile măturate de vânt, târânduse prin mocirlă. Bobby Ruslander, veteranul acoperit de cicatricile a o mie de campanii. 

— Vrei să spui a o mie de sticle, zise cineva. 

— Al naibii actor, spuse Skip, întinzându-se să ciufulească părul lui Bobby. „Șșșt! Aud tunul cum bubuie”. Știi bancul? 

— Eu ți l-am spus. — „Șșșt! Aud tunul cum bubuie”. Cum ai putea tu auzi vreodată un foc tras cu sete? Ultima dată când au declarat ăștia război, zise, Bobby a venit cu un bilet de la psihiatru. „Dragă Unchiule Sam, te rog iartă absența lui Bobby, gloanțele astea îl înnebunesc”. 

— Ideea bătrânului meu, spuse Bobby. — Dar tu ai încercat să-l convingi. „Dă-mi o pușcă”, ziceai. „Vreau să-mi slujesc țara”.