Bărbatul rătăcit

Prolog

 De sus şi de la distanță, urmele lăsate în țărână formau un cerc strâns. Un cerc departe de a fi perfect, cu conturul deformat, când gros, când subțire, când întrerupt pe alocuri. Şi care nu era gol. În mijloc se afla o piatră de mormânt, șlefuită fin de asaltul a o sută de ani de nisip, vânt și soare. Piatra avea cam un metru înălțime și se menţținea încă perfect dreaptă. Era orientată cu fața spre vest, către deşert, ceea ce era un lucru neobişnuit prin partea locului. Vestul nu era decât rareori prima opțiune a cuiva. Numele bărbatului îngropat sub ea dispăruse de multă vreme, iar locul era cunoscut de către localnici - cei şaizeci și cinci, împreună cu suta de mii de capete de vite ale lor - drept mormântul păstorului. Bucata aceea de pământ nu fusese niciodată cimitir; păstorul fusese îngropat în locul în care murise și, de peste un secol încoace, nu i se alăturase nimeni. Dacă cineva ar fi mângâiat piatra tocită, ar fi putut descoperi printre adâncituri un fragment din data morții. Un unu şi un opt, poate și un nouă — 1890 și ceva. Mai erau vizibile doar patru cuvinte. Fuseseră cioplite mai jos, ferite de intemperii. Sau poate că fuseseră cioplite mai adânc, de la bun început; poate că cineva crezuse mesajul mai important decât omul. Cuvintele erau: