Casa De Pe Colina

Cândva spuneam colina aşa cum aş fi spus marea sau pădurea. Mă întorceam acolo seara, din oraşul care se întuneca, şi pentru mine colina nu era un loc printre altele, ci o înfăţişare a lucrurilor, un fel de a trăi. Astfel, nu vedeam nici o deosebire între aceste coline şi cele de odinioară unde m-am jucat, copil, şi unde acum trăiesc; acelaşi pământ accidentat şi întortocheat, cultivat şi sălbatic, aceleaşi drumuri, case ţărăneşti şi povârnişuri. Mă urcam acolo seara de parcă rugeam şi eu de furia nocturnă a alarmelor, şi drumurile forfoteau de oameni, bieţi oameni care se împrăştiau să doarmă fie şi prin poieni, ducându-şi salteaua pe bicicletă sau în spate, strigând şi discutând, îndărătnici, naivi şi nepăsători. Începeam urcuşul şi fiecare vorbea despre oraşul condamnat, despre noapte şi spaimele ameninţătoare. Eu, care trăiam de mult acolo sus, îi vedeam încet-încet cotind şi rărindu-se, şi venea clipa în care urcam singur între hăţişuri şi parapet. Pribegeam atunci pândind cel mai mic foşnet, înălţându-mi privirea la arborii familiari, adulmecând miresmele firii şi pământul. Nu eram trist, ştiam că în puterea nopţii oraşul putea să fie mistuit de flăcări şi oamenii să moară. Viroagele, satele şi potecile s-ar fi trezit dimineaţa împăcate şi neclintite. De la fereastra dinspre livadă aş fi surprins din nou licărul zorilor. 

Aş fi dormit într-un pat, într-adevăr. Cei ascunşi prin pajişti şi păduri aveau să coboare din nou în oraş ca şi mine, ceva mai istoviţi şi mai amorţiţi însă. Era vară şi-mi aduceam aminte de alte seri când trăiam şi locuiam în oraş, seri în care şi eu coborâsem în toiul nopţii cântând sau râzând, şi mii de lumini punctau colina şi oraşul la capătul străzii. Oraşul era ca un lac de lumină. Atunci, noaptea o petreceam în oraş. Nu ştiam că era un răstimp atât de scurt. Făceam cu toţii risipă de prietenie şi de timp în întâlnirile cele mai deşarte. Trăiam, sau cel puţin aşa credeam, împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi. Trebuie să spun – începând această poveste a unei îndelungi amăgiri – că vina pentru ceea ce mi s-a întâmplat nu trebuie dată pe război. Dimpotrivă chiar, războiul, sunt sigur, încă m-ar putea salva. Când a venit războiul, eu trăiam de câtva timp în casa în care închiriasem camerele acelea, dar dacă n-ar fi fost îndatoririle care să mă reţină la Torino, m-aş fi întors chiar atunci acasă la bătrânii mei, printre aceste coline. Războiul mi-a risipit doar şi ultima şovăială pe care o mai aveam de a mă însingura, de a-mi mânca singur amarul anilor, şi într-o bună zi mi-am dat seama că Belbo, câinele cel mare, era ultimul confident sincer care îmi mai rămânea. O dată cu războiul a devenit legitim să te închizi în tine, să trăieşti de azi pe mâine, să nu mai tânjeşti după prilejurile pierdute. Dar s-ar spune că eu aşteptasem de mult războiul şi că mă bizuisem pe el, un război atât de neobişnuit şi de mare, încât, cu puţină osteneală, puteai să te ghemuieşti într-un colţ şi să-l laşi să se dezlănţuie pe cerul oraşelor, întorcându-te pe colină. Acum se petreceau astfel de lucruri încât a-ţi duce viaţa fără să te plângi, fără să vorbeşti aproape, mi se părea o atitudine demnă şi mândră. Amărăciunea aceea surdă în care se închisese tinereţea mea îşi găsise în război un adăpost şi un orizont.