Următorul deceniu

Această carte tratează relaţia dintre imperiu, republică şi exerciţiul puterii din următorii zece ani. Lucrarea are un ton mai personal decât Următorii 100 de ani, pentru că este marcată de temerea mea cea mai mare, şi anume că puterea Statelor Unite pe plan mondial va submina republica. Nu consider că puterea trebuie dispreţuită. Înţeleg că, fără putere, nu poate exista republică. Dar întrebarea pe care o ridic este cum ar trebui să se comporte Statele Unite faţă de restul lumii în timp ce-şi exercită puterea, conservând totodată republica. Îi invit pe cititori să mediteze asupra a două teme. Prima este conceptul de imperiu neintenţionat. Consider că SUA au devenit un imperiu nu pentru că aşa s-a dorit, ci pentru că acesta a fost cursul istoriei. N-are nici un rost să ne întrebăm dacă SUA ar trebui sau nu să fie un imperiu. America este deja un imperiu. Cea de-a doua temă o constituie, aşadar, felul în care se conduce un imperiu, iar pentru mine cea mai importantă chestiune din spatele acestei discuţii este supravieţuirea republicii. Statele Unite au fost întemeiate pe împotrivirea faţă de imperialismul britanic. Este ironic, şi în multe privinţe înfricoşător, faptul că moştenirea lăsată de părinţii fondatori este confruntată acum cu această dilemă. Ar fi putut exista căi de scăpare din faţa acestui destin, dar acestea erau foarte improbabile. Naţiunile se supun constrângerilor impuse de cursul istoriei, iar istoria este prea puţin sentimentală atunci când vine vorba de ideologie ori de preferinţe. Suntem ceea ce suntem. Nu îmi este clar dacă republica poate rezista presiunilor imperiului sau dacă America poate supravieţui unei conduceri imperiale defectuoase. Altfel spus, poate conducerea unui imperiu să devină compatibilă cu cerinţele unei republici? Nu cunosc răspunsul la această întrebare. Ştiu că Statele Unite vor fi o mare forţă pe plan mondial în următorul deceniu – ba chiar în următorul –, dar nu ştiu în ce regim vor fi guvernate. Susţin cu înflăcărare republica. Se poate ca istoriei să nu-i pese de dreptate, dar mie îmi pasă. Am meditat vreme îndelungată la relaţia dintre imperiu şi republică, şi singura concluzie la care am ajuns este că, dacă republica va supravieţui, unica instituţie care o poate salva este preşedinţia. Paradoxal, având în vedere faptul că preşedinţia este, în multe privinţe, cea mai imperială dintre instituţii (singura instituţie condusă de numai o persoană). Totuşi, este în acelaşi timp cea mai democratică, întrucât reprezintă singura funcţie de conducere pentru care poporul, ca tot unitar, alege un lider unic, puternic. Pentru a înţelege această instituţie, aduc în discuţie trei preşedinţi care au conturat măreţia Americii. Primul este Abraham Lincoln, care a salvat republica. Al doilea este Franklin Roosevelt, care a oferit Statelor Unite oceanele lumii. Al treilea este Ronald Reagan, care a subminat Uniunea Sovietică şi a pus bazele imperiului. Cu toţii au fost oameni profund morali… pregătiţi să mintă, să încalce legea şi propriile principii pentru a îndeplini acele ţeluri. Ei reprezentau acel paradox al preşedinţiei machiavelice, o instituţie care, în cazul ideal, împacă ipocrizia cu cinstea pentru a clădi America promisă.