Striga-ma pe numele tau

Dacă nu altă dată, atunci când ? „Pe altă dată !“ Vorba, vocea, atitudinea. Nu mai auzisem pe cineva spunând „Pe altă dată“ ca să‑și ia rămas‑bun. A sunat dur, abrupt și impasibil, rostit cu indi ferența mascată a oamenilor cărora nu prea le pasă dacă te mai văd sau te aud a doua oară. E primul lucru pe care mi‑l amintesc despre el și încă îmi răsună și azi în urechi. „Pe altă dată !“ Închid ochii, spun aceste cuvinte și mă întorc în Italia, cu mulți ani în urmă, mă văd mergând pe aleea străjuită de copaci, privindu‑l cum coboară din taxi, îmbrăcat într‑o cămașă albastră bufantă, descheiată la mulți nasturi, cu ochelari de soare, pălărie de paie, multă piele la vedere. În clipa următoare dă mâna cu mine, îmi întinde rucsacul, își scoate valiza din portbagajul taxiului și mă întreabă dacă tata e acasă. Poate că totul a început atunci și acolo : cămașa, mânecile suflecate, călcâiele rotunde care îi intrau și‑i ieșeau din espa‑ drilele uzate, dornice să simtă pietrișul fierbinte de pe căra‑ rea care ducea către casă, și fiecare pas parcă întreba deja : „Unde e drumul spre plajă ?“. Musafirul care o să se cazeze la noi vara asta. Altă plic‑ tiseală. Apoi, fără să stea pe gânduri și cu spatele deja întors spre mașină, a fluturat mâna rămasă liberă spre un pasager din taxi, cu care pesemne că împărțise plata călătoriei de 8 André Aciman la gară, și i‑a zis nepăsător : „Pe altă dată !“. Nu au urmat nici un nume, nici o glumiță care să netezească despărțirea cam boțită, nimic. Salutul lui te expediază scurt : aspru, colțos, direct – tu alegi cum îl citești și lui nici că‑i pasă cum. Uită‑te bine, mi‑am zis, așa o să‑și ia la revedere de la noi când o să vină vremea. Cu un „Pe altă dată !“ ireverențios și spus pe fugă. Până atunci trebuia să îl suportăm timp de șase săptă‑ mâni. 

Am fost complet intimidat. Genul inabordabil. Totuși poate ajungeam să‑mi placă de el. De la bărbia rotundă până la călcâiele lui rotunde. Apoi, în câteva zile, puteam învăța să îl detest. Era același om a cărui fotografie din dosarul de candidatură îmi sărise în ochi, plină de pro‑ misiunea unor afinități instantanee. Rezidența pe timpul verii era felul în care părinții mei ajutau tineri universitari să‑și facă revizia finală a unui manu‑ scris înainte de publicare. În fiecare vară trebuia să eliberez dormitorul șase săptămâni și să mă mut într‑o cameră mai mică de pe același hol, care fusese odinioară a bunicului meu. În lunile de iarnă, când ne mutam în oraș, se trans‑ forma în magazie de scule, spațiu de depozitare și pod, unde, potrivit zvonurilor, bunicul, căruia îi port numele, încă scrâșnea din dinți în odihna veșnică. Rezidenții de peste vară nu trebuiau să plătească nimic, aveau acces peste tot în casă și puteau să facă, în esență, orice doreau, cu condiția să petreacă o oră și ceva pe zi ajutându‑l pe tata la corespondență și la alte hârtii. Au devenit membri ai familiei și, după cincisprezece ani în care ai mei au făcut asta, ne obișnuiserăm să primim o mulțime de cărți poștale Strigă‑mă pe numele tău 9