Uneori, când te aștepți cel mai puțin și când poate ai cea mai mare nevoie, te regăsești într-un loc nou, întâlnești oameni noi și înveți lucruri noi. Asta mi s-a întâmplat mie într-o noapte, pe când rătăceam pe un drum întunecat și singuratic. Privind retrospectiv, situația mea de atunci reprezenta în mod simbolic viața mea la acea vreme. Exact așa cum eram pierdut pe drum, eram pierdut și în viață – fără să știu încotro mă îndreptam sau de ce mergeam în acea direcție. Îmi luasem o săptămână liberă de la muncă. Scopul meu era să mă detașez de tot ceea ce era asociat cu munca. Problema nu era că slujba mea ar fi fost îngrozitoare.

Sigur, avea aspectele ei frustrante. Însă mai mult decât orice cântărea faptul că în majoritatea zilelor mă trezeam întrebându-mă dacă viața nu ar fi trebuit să însemne mai mult decât să petrec zece sau douăsprezece ore pe zi lucrând într-un cubicul. În timpul liceului m-am pregătit pentru facultate, în facultate m-am pregătit pentru lumea profesională. De atunci mi-am petrecut timpul avansând pe scara ierarhică în cadrul companiei la care lucram. Acum mă întrebam dacă oamenii care m-au călăuzit pe acele cărări nu făceau cumva nimic altceva decât să-mi repete ceea ce le spuseseră și lor cândva alții. Nu au fost propriu-zis niște sfaturi proaste, dar nici unele care să-ți aducă o împlinire deosebită. Aveam sentimentul că am fost ocupat sămi dau la schimb viața pentru bani, și nu-mi părea a fi o afacere chiar atât de bună. Acea stare de confuzie reprezenta stadiul în care mă aflam din punct de vedere mental atunci când am dat de Cafeneaua de la capătul lumii. În momentul în care le-am spus și altora această poveste, ei au folosit termeni precum „mistic” sau „ca în zona crepusculară”. Ultima expresie este o referință la un vechi serial de televiziune în care oamenii se trezeau în locuri care la o primă vedere păreau normale, dar nu întotdeauna se și dovedeau a fi așa. Uneori, pentru o secundă, mă surprindeam întrebându-mă dacă experiența mea este reală.

Când se întâmplă asta, mă duc la biroul de acasă, scot meniul pe care mi l-a dăruit Casey și citesc ce scrie pe el. Asta îmi amintește cât de real a fost totul. Nu am încercat niciodată să refac traseul și să regăsesc acea cafenea. O mică parte din mine vrea să creadă că, oricât de reală ar fi fost acea seară, chiar dacă m-aș putea reîntoarce în exact același punct în care am găsit inițial cafeneaua, ea nu ar mai fi acolo – că singurul motiv pentru care am găsit-o a fost că, în acel moment, în acea noapte, aveam nevoie să o găsesc și că pentru acel unic motiv ea a și existat. Poate că într-o bună zi voi încerca să mă întorc. Sau poate că într-o noapte mă voi trezi din nou pur și simplu în fața ei. Apoi voi putea intra și le voi spune lui Casey, lui Mike și lui Anne, dacă este și ea acolo, cum acea noapte petrecută la cafenea mi-a schimbat viața. Cum întrebările pe care mi le-au adresat au dat naștere unor gânduri și descoperiri ce depășesc tot ceea ce mi-am imaginat până la acel moment. Cine știe. Poate că noaptea aceea o voi petrece vorbind cu altcineva care, ca și mine, s-a pierdut și a rătăcit până a ajuns la Cafeneaua de la capătul lumii. Sau poate că doar voi scrie o carte despre experiența mea și prin asta îmi voi aduce contribuția la ceea ce înseamnă, de fapt, această cafenea.