Modernizarea țărilor islamice

INTRODUCERE 

În comparaţie cu Europa, în lumea musulmană laicismul a apărut ca gândire mult mai târziu. El a început să prindă viaţă în iureşul secolului al XIX-iea, care cuprinsese ţările intrate sub dominaţia sau influenţa Occidentului. Lojile masonice, italiene şi franceze, au jucat atunci un rol important în răspândirea ideilor laice, mai ales printre cei din casta ofiţerilor din academiile militare ale Imperiului Otoman. Şi totuşi, imediat după Primul Război Mondial, laicitatea, în formă incipientă la Junii Turci, a erupt odată cu reformele brutale ale lui Mustafa Kemal. Laicitatea kemalistă a constituit un model pentru întreaga lume musulmană. Influenţa sa e vizibilă în diversele reforme care, de-a lungul secolului XX, au fost introduse în toate ţările Islamului, cu formulări diferite şi în stadii variabile. 

Aceste reforme au însoţit o mişcare generală de secularizare, într-un loc pentru a dezvolta un învăţământ de tip occidental, în alt loc pentru a îmbunătăţi condiţia femeii, pentru a laiciza sau reorganiza sistemul waqf ori pentru a modifica legile privind căsătoria, regimul succesoral, organizarea justiţiei şi a economiei. După exemplul kemalismului, s-a răspândit tot mai mult ideea că statul ar trebui să domine religia şi, astfel, am putut asista la acea înflorire de ideologii naţionaliste care au căutat în rasă, limbă şi în voinţa naţională principii de unire. Opinia exprimată în această carte, pentru a scoate în evidenţă „laicităţi autoritare" şi pentru a găsi, de exemplu, convergenţe între Turcia kemalistă şi Irakul lui Saddam Hussein, poate părea provocatoare. Prima ţară a evoluat, cu orice preţ, spre mai multă democraţie şi bate la porţile Europei, în timp ce a doua s-a prăbuşit aşa cum a început: înecată în sânge Însăşi laicitatea kemalistă este astăzi pusă din nou în discuţie în numele a ceea ce este prezentat drept „adevărata laicitate", deschisă, liberală şi pluralistă. Care regim poate fi calificat laic ? Există un club al regimurilor laice în ţările Islamului ?

 Lucru aparent insesizabil, laicitatea este mai întâi ceea ce fac din ea laicii, din acelaşi motiv pentru care islamul este ceea ce fac musulmanii din el. Trebuie să începem, aşadar, cu actorii înşişi. Dacă însă ne limităm la revendicarea oficială a laicităţii şi la înscrierea ei în Constituţie, nu găsim acest lucru decât în Turcia (Ia care se mai adaugă ex-republicile musulmane sovietice) şi în ţările ieşite din Africa colonială franceză. Alte regimuri nu s-au proclamat în mod oficial laice, dar s-au angajat în reforme „laicizante". Acestea sunt emulii lui Mustafa Kemal în lumea musulmană, ai lui Reza-Şah în Iran ( 1921-1941), până la regele afghan Arnanollah ( 1919- 1929), apoi sunt adepţii reformismului militar din lumea arabă, în Indonezia şi în Pakistan. În fine, sunt regimurile unde partidul unic s-a prevalat de laicitate fără a o demonstra în mod public: Neo-Destur în Tunisia, Baas în Siria şi în Irak. Dar de ce includem baasismul între curentele laice şi nu pe marele său rival din sânul naţionalismului arab care a fost nasserismul ?