România Post 1989

Cartea de faţă este continuarea lungilor conversaţii pe care, în scris sau faţă-n faţă, le purtăm, Catherine Durandin şi cu mine, de aproape douăzeci de ani. Ne-am întâlnit imediat după revoluţie, când a venit să propună celor trei Facultăţi de Istorie din laşi, Cluj şi Bucureşti un program „Tempus” împreună cu Institutul de Limbi Orientale, INALCO, de la Paris, şi am continuat apoi să vorbim despre România, despre experienţele ei ca tânăr savant care încerca, într-un mediu oficial obtuz şi extrem de ostil, în contrast cu un mediu privat inteligent, subtil şi afectuos, să înţeleagă şi trecutul, şi prezentul României. O atestă nu numai o parte importantă din opera ei ştiinţifică, ci şi mai multe romane scrise cu nerv şi cu o pătrundere neobişnuită din partea altor vizitatori intermitenţi - şi mult, mult mai indiferenţi - decât Catherine Durandin. Judecata acestei opere complexe, ştiinţifice şi literare deopotrivă, asupra României şi a românilor este, aşa cum va putea lesne să constate cititorul acestui dialog, mai degrabă amară; ceea ce nu are cum să ştie acest cititor dacă nu i-a citit şi operele consacrate propriei sale patrii, Franţa, este faptul că acest amar esenţial este expresia publică a unui interes profund, vibrant şi atât de personal încât se confundă cu o exigentă şi severă iubire. Ştiind bine asta, şi amintindu-mi de o întâmplare pe care prietena mea mi-o povestise cu o indignare amuzată, despre o doamnă de origine română emigrată de mult în Franţa, care o interpelase agresiv la una dintre conferinţele de la Institutul Cultural Român de la Paris, întrebând-o cum de îşi permite să vorbească despre trecutul României când nu e româncă, am primit fără ezitare propunerea ei de a…..