Tratatele din 1919-1920 confirmau noile raporturi de forţe din Europa2 şi desemnau o nouă hartă politică a bătrânului continent, care corespundea mai bine decât în trecut repartizării naţionalităţilor şi revendicărilor identitare ale popoarelor, dar nu aduceau nici o soluţie la profunda zdruncinare a structurilor – economice, sociale, politice, instituţionale – pe care războiul le provocase sau le accelerase3 . Tot ca urmare a primului război mondial, harta politică a Europei – statuată prin Tratatele de la Paris-Versailles – capătă o nouă configuraţie. Din Rusia ţaristă s-au desprins cinci state independente, toate proclamate republici constituţionale: Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda şi Polonia (la Polonia, la tronsonul fost rusesc s-au adăugat şi teritoriile poloneze stăpânite de Austria şi Germania – noul stat având o suprafaţă de 386 000 km2 ) 4 .