Domnia regelui Aurorei

Arunc vasul pentru flori cu toată puterea, dar nu nimeresc capul Prințului Aurorei, deşi vasul trece la mică depărtare de acesta. Prințul îşi ridică brațele ca să abată lovitura, iar vasul, spărgându-se de perete, îl acoperă cu cioburi de porțelan. Mă îndrept spre cea mai apropiată masă, încercând să înşfac o farfurioară de cleştar, dar prințul e deja lângă mine, prinzândumă de încheietură cu una dintre mâinile lui mari şi strângându-mă de gât cu cealaltă. Apoi mă propteşte de perete, izbindu-mă atât de tare, încât gem de durere. Opreşte-te! şuieră el. Fața îi e atât de aproape de a mea, încât îi simt căldura răsuflării pe buze. Suntem în iatacul meu - nu, în închisoarea mea - într-o casă aflată undeva în mijlocul Vidului, la marginea Regatului Aurorei. Afară sunt munți, iar deasupra acestora se bolteşte o întindere nesfârşită de cer, presărată cu râuri de stele şi cu fàşii de lumină în culorile curcubeului. Cu aproape cinci săptămâni în urmă, Amya şi Mael m-au scos din Aphelion şi m-au adus în casa asta, din care nu mă mai lasă să plec. La început, am crezut că mă duseseră înapoi la Nostraza, dar soarta mea s-a vădit a fi cu mult mai încâlcită de-atât. Cei doi m-au închis în încăperea asta somptuoasă şi-mi tot pun întrebări. M-am gândit de nenumărate ori la nişte căi de evadare, dar nu ştiu unde aş putea să merg. 

Suntem înconjurați de o pădure plină de primejdii şi de munți şi mai greu de străbătut. - Nu-ți spun nimic dacă nu mi-i aduci pe Willow şi pe Tristan! spun eu pentru a mia oară, sau poate că am făcut-o deja de un milion de ori. Am încetat să mai țin socoteala acum câteva săptămâni. - Nu ți-i aduc dacă nu-mi răspunzi la întrebări! Am multe mijloace prin care să te fac să vorbeşti, osândito! răspunde Nadir arătându-şi dinții, în timp ce ochii negri şi tulburători, străbătuți de luminile aurorei, scapără de mânie. îi Culorile din ei i se învolburează în chip ciudat, de parcă ar arunca o vrajă asupra mea. Prințul se apropie atât de mult, încât acum nu ne mai desparte decât acel veşnic zid de mânie. Apropierea de el mă face să simt furnicături, ca şi cum mi-ar fierbe sângele. - Atunci, fă-o! strig eu. Mă tot amenință de săptămâni întregi şi nu pricep de ce şovăie să dea curs acestor amenințări. Aşa că-l tot ațâț, încercând să-l fac să-şi piardă stăpânirea de sine. Mă întreb cât de departe pot să merg. Acum câteva clipe, i-am spus adevărul curat. El crede că ştie ceva şi poate că bănuielile îi sunt întemeiate, dar n-am de gând să adeveresc decât după ce o să mă încredințez că fratele şi sora mea sunt în viață. Chiar şi aşa, prințul s-ar minți singur dacă ar crede c-o să afle ceva de la mine. Fălcile i se încleştează şi-i citesc în ochi o urmă de şovăială, dar aceasta piere atât de iute, încât nu-mi dau seama dacă a fost aievea sau dacă doar mi-am închipuit. - Fă-o! îl îndemn, în vreme ce strânsoarea din jurul gâtului meu e din ce în ce mai puternică, devenind aproape primejdioasă. Îl privesc drept în ochi, hotărâtă să nu-l las să-mi simtă frica.