Feudalismul care persista, în mod paradoxal, în Liban, la începutul secolului al XX-lea, menţinea un întreg cortegiu de piedici în calea progresului spiritual (căci acesta îl interesează în primul rînd pe scriitor) al ţării. Djubran a fost de partea „fiilor tristeţiiridicîndu-se împotriva societăţii strîmb croite, cu constituţiile, legile şi instituţiile sale care ocroteau noile forme de sclavie, născute pe fondul sărăciei şi al exploatării. Iată, în linii mari, caracteristicile acestui feudalism oriental : „Predominarea repartiţiei şi schimbului în natură. Unitatea economică este autarhică, întreţinînd legături slabe cu exteriorul (...).
Dependenţa personală a ţăranului de proprietar. Acesta dinr urmă dispune în fapt de o putere directă asupra însăşi persoanei ţăranului, fără de care nu l-ar putea constrînge să muncească pentru el. Rezultă astfel apariţia unei anumite forme de constrîngere socială, variind de la supunerea ţăranului faţă de proprietarul de pămînt care dispune de puteri depline, în virtutea legii, şi pînă la suprimarea drepturilor sociale şi politice ale ţăranului. “ 2 Funcţionarea greoaie a economiei săteşti pe baza acestor relaţii de producţie înapoiate, dar mai ales dependenţa ţăranului faţă de feudal (care nu apare niciodată la Djubran ca „luminat"), starea de ignoranţă şi supunere în care era ţinut apar pregnant în povestirea Khalil ereticul. Desigur, finalul nu sugerează o soluţie reală, ci este doar un deznodămînt romantic, utopic. Cititorul recunoaşte frecvent în opera lui Djubran ecouri din Voltaire, Montesquieu, Diderot şi mai ales Rousseau.
Ca şi acesta din urmă, Djubran porneşte de la principiul că omul se naşte bun, dar societatea este cea care îl corupe („mais c'est la sociâte qui le deprave et le rend mecontent"). De aici şi pînă la „întoarcerea la natură “ nu este decit un pas, pe care Djubran îl face înclinînd adesea, ca şi Rousseau, „spre soluţii utopice" '. Găsim germenii -acestui rousseau-ism, desigur cu unele schimbări de decor, atmosferă şi stilistice, în povestiri ca Marta al-Baniyya şi Furtuna, dar mai cu seamă în operele scrise in limba engleză şi în primul rînd in Profetul, capodoperă a genului eseistic tradusă în nenumărate limbi, inclusiv în română. Este de notat faptul că Djubran străbate iute distanţa de la naţional la universal, privind omul şi determinările lui sociale în sens filosofic, mergînd pînă la idealul (utopic) de „cetăţean al universului" care nu este altceva decît „o prelungire şi o revărsare a civismului naţional al lui Djubran şi a afecţiunii pentru compatrioţii săi." 1 2 Discrepanţele sociale nasc vicii la cei doi poli opuşi la care se manifestă : pe de o parte lăcomie, avariţie, tiranie, corupţie, dezangajare socială, trîndăvie, iar pe de altă parte decădere morală (pierderea virtuţii), negativism, mizantropie, delincvenţă etc. Aceste idei sînt ilustrate în Warda al-Hani, Un prieten, Furtuna, Dreptatea emirului, în care Djubran atacă şi despotismul feudal, legile strimbe, în virtutea cărora dreptatea devine aleatorie, este dreptatea celor puternici, neavînd nimic a face cu realitatea şi motivaţia interioară a făptaşilor.
