După opt ani de tăcere, am primit un apel neașteptat de la el. Vocea lui mi-a fost cunoscută imediat, iar înainte să termine de spus "Alo?", l-am întrebat unde se află. A urmat o pauză, reflectând anii lungi de despărțire. Opt ani nu sunt puțini; transformați în ore, numărul este enorm. Chiar și cu opt ani în urmă, când ne întâlneam ocazional în grup, relația noastră era superficială, marcând despărțirile printr-un simplu strângere de mână grăbită.
Ultima noastră întâlnire a avut loc într-o noapte caldă de vară, lângă niște scări abrupte într-un colț uitat al orașului. Îmi amintesc că l-am luat de mână, învăluiți de un miros dulceag de fructe, posibil dintr-un magazin în apropiere. Acela a fost momentul nostru de rămas-bun, un gest simplu dar plin de nespuse.
Peste ani, în momentul acelui apel, am simțit că nu mai sunt încărcată de cuvintele pe care nu i le-am spus atunci. Nu am simțit nevoia să mă prefac sau să ascund sentimentele mele. Întrebându-l calm unde se află, am realizat că amarul și durerea din trecut s-au risipit, lăsând loc unui nou echilibru emoțional. Viața are felul ei de a ne ajuta să trecem peste momente grele și să ne găsim pacea. Cândva cineva mi-a spus că totul va trece, iar acum, văd adevărul în aceste cuvinte.
Fără să realizez, am omis să-l salut în mod tradițional, întrebându-l direct unde este. Această abordare bruscă, după atâția ani de tăcere, probabil l-a surprins. Nu am putut să-l întreb cum se simte; întrebările obișnuite par neadecvate în astfel de situații. Într-un mod ciudat, am simțit că întrebarea mea directă, "Unde ești?", a fost mai potrivită pentru momentul acela de reconectare după atâta timp.