Băiatul băgă muzicuţa în buzunarul pantalonilor şi colonelul se duse în cameră să se îmbrace în doliu. Din cauza astmei soţiei, costumul său alb rămăsese necălcat. De aceea colonelul trebui să îmbrace până la urmă costumul cel vechi, de stofă neagră, pe care, după ce se căsătorise, îl punea numai la ocazii mari. I-a trebuit mult până să-l găsească pe fundul unui cufăr, împachetat în ziare şi presărat cu bulgări de naftalină, ca să fie ferit de molii. Întinsă pe pat, soţia continua să se gândească la mort.

— Trebuie să se fi întâlnit deja cu Agustín, spuse ea. S-ar putea să nu-i povestească în ce situaţie am ajuns după moartea lui.

— La ora aceasta or vorbi despre cocoşi, zise colonelul. În cufăr dădu peste o umbrelă veche, enormă. O câştigase soţia lui la o tombolă, la care se strânseseră fonduri pentru partidul colonelului, în aceeaşi seară asistaseră la un spectacol în aer liber, care în ciuda ploii s-a jucat până la sfârşit. Colonelul, soţia şi băiatul lor, Agustín – care pe vremea aceea avea opt ani – au urmărit spectacolul până la capăt, sub umbrelă… între timp Agustín murise, iar pânza lucioasă a umbrelei fusese mâncată de molii. — Ia uită-te ce a mai rămas din umbrela noastră de clovn, spuse colonelul, repetând o frază obişnuită de-a lui. Şi desfăcu deasupra capului un misterios sistem de spiţe metalice.

— Acum e bună numai pentru număratul stelelor. Zâmbi. Soţia nici nu se osteni să se uite la umbrelă.

— Toate sunt aşa, murmură ea. Putrezim de vii. Închise ochii să se gândească mai bine la mort. După ce se bărbieri, pe pipăite – pentru că oglindă nu mai avea de multă vreme – colonelul se îmbrăcă în linişte. Pantalonii, strânşi tare pe picior – de parcă ar fi fost nişte indispensabili – şi legaţi pe gleznă cu nişte şireturi, se ţineau pe şold cu două bentiţe din aceeaşi stofă, care treceau prin două catarame aurite, cusute în dreptul şalelor. Nu purta curea. Cămaşa, de culoarea cartonului învechit, ţeapănă, se încheia cu un nasture din metal, care servea în acelaşi timp şi pentru gulerul fals. Dar cum gulerul fals era rupt, colonelul renunţă la cravată. Făcea fiecare mişcare de parcă ar fi fost vorba de ceva extraordinar. Oasele mâinilor sale păreau învelite într-o piele strălucitoare şi scorţoasă, cu pete roşii, la fel ca şi gâtul. Înainte de a-şi pune ghetele de lac, curăţă noroiul uscat de pe ramă. Chiar în clipa aceasta soţia lui se uită la el şi-l văzu aşa, îmbrăcat ca în ziua în care se căsătoriseră. Abia acum îşi dădea ea seama cât de mult îmbătrânise colonelul.

— Te-ai îmbrăcat ca de zile mari, îi spuse.

— Înmormântarea de azi e ceva foarte însemnat, spuse colonelul. Omul ăsta este primul care a murit în ultimii ani de moarte bună. Ploaia încetă după ora nouă. Colonelul era gata de plecare, când nevastă-sa îl apucă de mânecă.

— Piaptănă-te, îi spuse ea. El încercă să-şi întindă cu un pieptene de os şuviţele de culoarea oţelului. Dar fu în zadar.

— Cred că semăn cu un papagal, spuse el. Soţia îl privi cu atenţie. Se gândi că nu era chiar aşa. Colonelul nu semăna cu un papagal. Era un om uscat, cu oasele bine articulate, de parcă ar fi fost înşurubate. Ochii săi erau plini de vitalitate; nu părea nicidecum o mortăciune conservată în formol. — Aşa arăţi bine, consimţi ea, şi când îl văzu că iese pe uşă adăugă: întreabă-l pe doctor dacă n-a uitat cumva de noi. Locuiau în capul satului, într-o casă cu acoperişul din frunze de palmier şi cu pereţii scorojiţi.

Deşi nu mai ploua, era multă umezeală peste tot. Colonelul o porni spre piaţă, pe o străduţă cu casele îngrămădite. Când intră pe uliţa principală îl cuprinse un fior. Cât cuprindeai cu ochii, satul era împodobit cu flori. Aşezate în faţa casei, femeile, în doliu, aşteptau să treacă mortul. Când ajunse în piaţă, începu din nou să burniţeze. Din uşa salonului de biliard, proprietarul acestuia îl zări pe colonel şi-l strigă, deschizându-şi braţele: — Colonele, aşteaptă puţin să-ţi împrumut umbrela. Colonelul răspunse fără să întoarcă privirea: — Mulţumesc, merge şi aşa. Încă nu se pornise cortegiul. Oamenii, îmbrăcaţi în alb, cu cravate negre, stăteau la poartă şi discutau sub umbrele. Unul dintre ei îl văzu pe colonel sărind peste băltoacele din piaţă. — Veniţi încoace! îi strigă, făcându-i loc sub umbrela lui.

— Îţi mulţumesc, prietene, spuse colonelul. În schimb nu răspunse invitaţiei. Intră direct în casă ca s-o consoleze pe mama defunctului. Primul lucru pe care-l simţi fu mirosul de flori. Apoi începu să-i fie cald. Încercă să-şi facă loc prin mulţimea celor înghesuiţi în dormitor. Cineva îi puse mâna pe spate şi-l împinse spre fundul camerei, printr-un culoar de feţe împietrite, până în locul unde se vedeau – adânci şi dilatate – nările mortului. Acolo şedea mama acestuia, gonind muştele de pe coşciug cu un evantai din frunze de palmier, îmbrăcate în negru, câteva femei se uitau la mort cu aceeaşi expresie cu care te uiţi la curentul unui râu. Deodată, se auzi o voce din fundul camerei. Colonelul dădu la o parte o femeie, o văzu din profil pe mama celui răposat şi îi puse o mână pe umăr. Strânse din dinţi.