Evadarea din mlaștină

Dacă v-aș spune numele mamei, l-ați recunoaște imediat. Mama era cunoscută, deși n-a vrut niciodată să fie. Avea genul acela de faimă pe care nu și l-ar dori nimeni. Jaycee Dugard, Amanda Berry, Elizabeth Smart – cam așa ceva, deși mama n-a fost una dintre ele. V-ați aduce aminte de numele mamei dacă vi l-aș zice și pe urmă v-ați întreba – în treacăt, pentru că au trecut mulți ani de când oamenilor le păsa de mama – pe unde e acum? Și n-a făcut cumva o fată în timpul în care a lipsit? Și ce s-a întâmplat cu fetița aia? Vă pot dezvălui că aveam doisprezece ani și mama douăzeci și opt când am fost salvate din mâna răpitorului, că mi-am petrecut toți acei ani în ceea ce ziarele descriu drept o cabană dărăpănată, înconjurată de o mlaștină în mijlocul Upper Peninsula din statul Michigan. Că deși am învățat să citesc datorită revistelor National Geographic din anii ’50 și unui volum îngălbenit de poezii de Robert Frost, n-am fost niciodată la școală, n-am mers cu bicicleta, n-am știut ce însemna electricitatea sau apa curentă. Că singurii oameni cu care am vorbit în acei doisprezece ani au fost mama și tata. Că nam știut că eram prizoniere până când n-am mai fost. Aș putea să adaug că mama a murit în urmă cu doi ani și că, deși în presă s-a vorbit despre moartea ei, probabil ați ratat momentul, deoarece a murit în timp ce buletinul de știri prezenta lucruri mai importante. Pot să vă relatez ce n-au scris ziarele: nu și-a revenit niciodată după anii de captivitate; n-a fost o susținătoare frumoasă, elocventă și sinceră a cauzei; n-au existat contracte pentru cărți pentru mama mea cu speranțele spulberate, timidă și modestă, n-a apărut pe coperta revistei Time. Mama a dispărut din atenția oamenilor așa cum pălesc frunzele de arorut după îngheț. Dar n-o să vă spun numele mamei. Fiindcă asta nu e povestea ei, ci a mea.

— Așteaptă aici! îi spun eu fetiței mele de trei ani, apoi mă aplec prin fereastra deschisă a camionetei ca să caut între scaunul pentru copii și portieră cănița din plastic cu suc de portocale pe care a aruncat-o într-o criză de nervi. Mama se întoarce imediat. Mari se întinde după căniță de parcă e cățelul lui Pavlov. Își mușcă buza de jos și i se umplu ochii de lacrimi. Înțeleg. E obosită. La fel sunt și eu. Ea mormăie în semn de negare când mă îndepărtez, arcuindu-și spatele și împingându-se în centura de siguranță ca și cum ar fi într-o cămașă de forță. — Stai acolo, vin imediat! Mijesc ochii și dau din deget, ca să știe că vorbesc serios, și mă duc în spatele camionetei. Îi fac semn băiatului care așază cutiile pe rampa de încărcare de la intrarea pentru marfa de la Markham’s – cred că-l cheamă Jason –, apoi cobor ușa portbagajului ca să iau și eu primele două cutii. — Bună ziua, doamnă Pelletier! Jason îmi face semn la rândul lui de două ori, mai entuziasmat decât mine. Ridic din nou mâna ca să fim chit. Am renunțat să-i mai spun să mă strige Helena.