Tache De Catifea

Coperta cartii Tache De Catifea
Titlu:
Tache De Catifea
Autor:
Stefan Agopian

„Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme” (o introducere)

 Acum, când citiţi cuvintele acestea, cuvinte spuse de fapt pentru o femeie, dar potrivindu-se la fel de bine şi pentru mine, sunt mort. Mort şi îngropat şi uitat de multă vreme, de atunci, de când, într-o zi oarecare din vara anului 1848, Mamona cel Tânăr mă va omorî. Şi acum nu fac decât să stau cu pământul peste mine şi, putrezind încet şi veşnic, să mă gândesc şi să vorbesc şi să ştiu că vorbele şi gândurile mele sunt ale altuia, ale celui pe care, cu voia dumneavoastră, şi trebuind, nu-i aşa?, să-l numim în vreun fel, îl vom numi Autor. Aş putea să-l numesc şi altfel, dar, nefiind vreo cinste deosebită în vreun nume sau vreo diferenţă, îi voi spune aşa. Acesta pe care l-am numit, Autorul, şi-a închipuit viaţa mea, a avut cheful şi răbdarea să-şi închipuie cum ar putea fi o viaţă, a cuiva, şi, momindu-l, întinzându-i pe tavă faptele, l-am atras înspre mine, am reuşit să fac asta, eu, cel mort de mai bine de o sută de ani, l-am prins într-o capcană uriaşă şi tristă, fiindcă ce altceva poate fi viaţa mea decât o capcană, în care poţi să te simţi o vreme liber şi fericit şi mândru de cotrobăiala pe care ai început-o.

 

 O să râdeţi, dar eu sunt de fapt Autorul, eu, Tache Vlădescu, născut în anul 1800 şi mort peste patruzeci şi opt de ani, ucis imediat după revoluţie de Mamona cel Tânăr. Şi acum nu fac decât să stau cu pământul peste mine, batjocoritor ca orice mort, şi, în timp ce oasele mele se albesc, să aştept să se albească atât de mult încât să-şi capete strălucirea firească şi gălbuie a celor morţi dintotdeauna. Şi, tot aşteptând, să mă bucur că, într-o zi, un oarecare şi venit cine ştie de unde, din ce Galilee, un Autor, va încerca să facă din oasele mele descărnate un om viu şi vorbind şi tăcând. El este deasupra mea, plutind prin ceţurile amintirilor mele ca vreo pasăre cercetătoare şi harnică. Nu ştie că sunt nepăsător şi că, dacă mă prefac altfel, nu este decât din cauza plictiselii ce mă cuprinde uneori. Aş putea să-i râd în nas şi, părăsindu-l, să mă întorc în aşteptarea ce nu se va sfârşi, în lenea şi plictisul acestei aşteptări pe care o petrec nepăsător şi fără vreun gând anume. Nu o fac totuşi, chiar dacă această putere este în mâinile mele, iar slăbiciunea în mâinile lui. Fiindcă aşa cum eu sunt mort, iar el este viu, eu sunt personaj, iar el Autor, toate astea ar putea fi şi invers. Pot crede aşa, cu atât mai mult cu cât nu mă opreşte nimeni s-o fac. Iată: