Ultimul Berevoi

Plouase mult cu s î n ge şi vremile veneau roşii şi-nvolburate. În tulbureala prefacerilor, marii vânători, ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească fiarele până-n rărunchii munţilor, pieriseră. Moşierilor, îndatoraţi oarecum să-şi apere codrii şi plaiurile de jivine, li se stârpise până şi sămânţa. Băştinaşilor li se ridicase şi cea din urmă ţeava de puşcă, orice gioarsă de pistol. Şi în vălmăşeala începutului de leat, bestiile se înmulţiseră nestingherite. Munţii mişunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau stânele, urşii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii şi plecau fără măcar o bună ziua. În lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meşteşuguri primitive de apărare începeau să scoată capul. Mai ales că se adăogau şi alte grozăvii. Prin ceţurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, ameţeau ciobanii şi, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite. Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor şi puterile oculte puse în mişcare. Şapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vânturându-şi amintirile. De sus, de la vărat, veneau necontenit veşti tot mai rele. Nu trecea o săp-tămână să nu se fure o junice, să nu fie sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. Ăsta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut şi ţâşnea, parcă da cu bobii, tocmai când nimeni nu se aştepta. Îi brodea pe toţi ori pe ceaţă, ori la masă, ori la somn. El înşfăca tacticos vita şi pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiţi, urmărit cu alai de hăieli şi lătrături neputincioase. 

Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la Bucureşti, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta goală. Trebuia altfel şi altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moşnegi, până ce într-un corn de cătun uitat s-a scornit un unchiaş fără ani, fără nume, în minţile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, târât de doftori pe la judecăţi, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădându-şi numele, trăia şi-hăstrit, cu câteva oi, o vacă şi-un cârd de găini la un loc. Îşi tăinuia cu mare grijă meşteşugul. Puţinii care-l mai cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă-mpletită.” Atâta ştiau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de scufă ţuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap lucrat în igliţe. — Am moştenit-o din moşi-strămoşi, răspundea el cui îl poreclea Căciu-lă-împletită. Altădată, când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta. Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să ştie că la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând. Solia îl află trebăluind şi-l înconjură umilită. Bătrânul, încredinţat că s-a întors roata şi i-a venit vremea, a ascultat plânge-rile şi ieşi din găoacea cuminţeniei. Vechea trufie că ştie şi poate îl umplu iar. Şi, fără să mai cugete cât şi cum, se făgădui pe loc să cureţe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. Închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute şi s-o scape, îl învestea c-o autoritate de mult mocnită în el. Şi, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neaşteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă şi un piept voinic ieşi înainte, ca un ceardac deasupra brâului. Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpârli un stăpân tare pe poruncile lui, cerând supunere şi ascultare. În faţa lui oamenii uimiţi începură să clipească şi fără să vrea să-şi ferească ochii. Însufleţirea îl aprinsese într-atât, că parcă dogorea din el ceva fierbinte. Înfăţişarea asta nu ţinu mult. Se potoli şi se stinse. Sătenii, sfioşi, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele. 

— Nimic, răspunse el. A întrebat numai câţi văcari sunt la cirezi.