Princepele

O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii. Întîi veniră cei cu aripile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămîiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu mai se arătau.Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor „apoi învăluiră pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ameninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătîndu-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile ca şi cînd ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rîndunică, fluturi de zi cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsaseră un polen galben, uşor, în văzduh. Prin acest perete subţire şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, cătînd parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiţi sub lună, ascunzînd-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul: 

― Fraţilor, a sosit! Cerşitorii, şandaliii, orbii şi şontorogii se iviră de sub bolniţe şi priviră fluturii. Îi primiră cu strigăte de bucurie şi de sub cărămizile prăbuşite se iviră oale de vin şi rachiu din care se bău cu sete pe nerăsuflate. 

― A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasupra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Părinţi, Tănase şi Haralambie. Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spînzurat: 

― Al nostru o să fie oraşul! Ridică braţul drept şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap şi-i lecuia de spînz. 

― Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din cărucioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii cît viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fu răscolită de acea mişcare. 

― Aud cîinele pămîntului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilor morţi! Un fior străbătu fiinţele acelea fără frică. Pe urmă tăcu şi el şi se aşeză aşteptînd să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemişcate asupra oraşului, ca şi cînd l-ar fi pîndit. Aerul devenise năbuşitor. În case copiii ţipau de spaimă şi muierile cărau găleţi cu apă că boleşniţa venea cu sete mare şi arşiţă. Călugărul nebun de la fîntînile necontenit cîntătoare ale Princepelui opri duruitoarele şi în bazine încetară artezienele. Fu şi mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mişcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneşe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii. Şi-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă şi după ea se luară altele şi oamenii scoaseră afară frigăruile de carne şi luară talăngile de la capetele vitelor şi începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege şi prăjini şi se iscă un vaer de fier şi de strigăte împotriva molimii.