Viața ficțiunii după o revoluție

Băiete! În această lume dintre două războaie, cu atâtea sertare, cu atâtea dicţionare, cu atâtea bombardiere şi tancuri şi bancuri şi baionete şi lansete (pentru pescuit) şi necrologuri şi ruguri şi rujuri şi slujuri şi parchete şi rachete şi Hachette şi Larousse şi citate (partie rose) şi armate şi cazemate şi atentate şi amiralitate şi agresivitate şi private, în această lume crispată, crispată, crispată, netoată, ne-toată, căscată, căscată, căscată, dar, totodată, totală, totală, totală, mortală, mortală, mortală, genială, genială, genială, şi foarte banală, în această lume în care fiecare se vesteşte fie prin răcnete, fie prin gemete, fie prin sforăit, fie prin mormăit, fie prin cursuri, fie prin discursuri, fie prin telegrame, fie prin criptograme, fie prin drame, fie prin arii de coloratură sau de bravură sau de matură (chibzuinţă), în această lume permanent interbelică, plină de ciorbe, vorbe, verbe, de proverbe, de adjective, de invective, de eşapamente, de branşamente, de complimente şi avertismente, în această lume atât de complicată încât – cum s-ar spune nu la rubrica partie rose – mai totul este „râs-plâns, baligă de mânz“, în această lume cu roze de la nevroze, de la artroze, de la tromboze, silicoze, tot mai puţine, ce-i drept, de la tuberoze, dar tot mai multe de la ultima boală numită sinistroză, în această lume aşa-şi-aşa, pe o parte şi pe altă parte, într-o ureche şi într-un picior, în această lume care are în vedere, dar ia şi în considerare, în această lume ceac-pac, dar şi cu pac-pac, şi cu dum-dum, şi cu bum-bum, în această lume în care de atâtea ori cuvântul cinema s-a dovedit doar o delicată transfigurare a imperativei şi categoricei întrebări româneşti: „Cine, mă?“, în această lume mai degrabă convexă decât complexă, mai bine zis celebră decât superbă sau, şi mai bine zis, dură şi impură, într-o asemenea lume rămâne un miracol măgulitor pentru speţa umană, straniu de măgulitor, cum de a putut să vieţuiască şi să cucerească nemurirea un om numit la început Frederick Austerlitz, născut chiar la 1900, cunoscut după aceea drept Fred Astaire, care nu a făcut altceva toată viaţa decât să danseze, a dansat valsuri, tangouri, bolerouri, rumbe, fără să se jeneze de tumbe şi să bată step pe tulumbe, pe marfare, pe bombardiere, printre invective, printre citate, printre pachete, printre anchete, urcându-se chiar şi pe perete, capabil să farmece cât un Moromete, cât frumoasa fără corp, cât Hans Castorp, cât Jean-Sol Partre (cum zicea Vian), cât Boris Vian (care nu-l putea suferi!)