Jurnalul de la Paltinis

Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit.“ Cu aceste vorbe se deschide o carte faimoasă pe care Emil Cioran a scris-o în România antebelică, cu cîţiva ani înaintea aşezării sale definitive în Franţa. Dar cum arată oare atunci orgoliul unui om născut într-o cultură mică din estul postbelic? Nu va încerca oare acesta, umilit în toate datele fundamentale ale existenţei sale, să le arate celorlalţi, oamenilor din vest, că, în ciuda a tot ceea ce i s-a întîmplat, el a rămas un om asemenea lor, adică în chip esenţial un european? Aceasta este năzuinţa sa cea mai mare şi acesta este capitalul pe care nimeni nu i-l poate fura, chiar după ce i s-a luat totul. Un intelectual venit din estul postbelic şi trebuind să vorbească în faţa unui forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici, ci şi mîndria esenţială de a fi rămas, dincolo de o istorie care îşi propusese să îl transforme în altă specie de om („omul nou“), un european. „Priviţi-mă, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar vorbi, în trei-patru limbi moderne; am studiat singur latina şi greaca, pentru a avea acces în original la textele filozofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf. Augustin, Shakespeare sau Goethe; sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida.“ 

Acest intelectual din est vă va povesti cum pentru el cultura Europei nu a fost, ca pentru dumneavoastră, ritmul firesc al respiraţiei spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat şi depozitat clandestin, o variantă a supravieţuirii într-un univers asfixiat de minciună, ideologie şi vulgaritate. El vă va vorbi despre valoarea soteriologică a culturii şi va întreţine cu spiritul Europei un raport de tandreţe pe care numai conştiinţa a ceea ce îi datorează acestuia îl poate genera. Dar, pe de altă parte, el va cere acelei Europe istorice care l-a părăsit vreme de 45 de ani şi care îl redescoperă acum cu un soi de bunăvoinţă şi perplexitate să-i acorde dreptul nu la un răsfăţ tardiv, ci la asistenţa de care el are nevoie pentru a vindeca în ţara sa spiritele şi sufletele deteriorate ale celor care nu au avut prilejul de a rezista prin cultură. Acest privilegiu de a rezista prin cultură dă seama, într-un fel, de toată drama ţărilor din est. El explică, pe de altă parte, ceea ce se întîmplă acum în aceste ţări sau, în orice caz, ceea ce se întîmplă în România. În mod paradoxal, societăţile totalitare sînt societăţi depolitizate prin excelenţă. Politica, respectiv activitatea prin care participi la destinul unei colectivităţi şi decizi în privinţa lui,este, într-o societate totalitară, monopolul unei infime minorităţi (uneori al unui singur om) şi expresia unui dictat. Ceilalţi sînt total infantilizaţi: lor li se spune ce să gîndească, să spună şi să facă. În acest univers închis, în care spiritul este cel mai ameninţat, cultura devine o modalitate de transgresare şi, prin însuşi acest fapt, ea capătă o semnificaţie politică. Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenţa abia perceptibilă la izolarea totală, la ruptură, la discontinuitate şi la masificare. Ea este memoria valorilor distruse şi posibilitate a reconstrucţiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de participare la destinul comunităţii sînt suprimate, cultura rămîne participare din umbră şi pregătire a unei regenerări. Ea este, din această pricină, în cel mai înalt grad, subversivă. Vă spun toate acestea ca unul care am trăit în centrul acestei experienţe. Despre această experienţă am să vorbesc acum, cu gîndul că în felul acesta sîntem mai aproape de sensul întîlnirii noastre decît dacă v-aş prezenta un raport impersonal al situaţiei actuale a culturii române.