Era capitalului, 1848-1875

Deşi această carte e gîndită ca fiind autonomă, ea se întîmplă să fie volumul de mijloc dintr-o serie de trei, care vor încerca să cerceteze istoria lumii modeme de la Revoluţia Franceză la Primul Război Mondial, volume dintre care primul e disponibil de multă vreme sub titlul Era Revoluţiei, 1789-1848, iar ultimul aşteaptă, încă, să fie scris. Prin urmare, e probabil ca această carte să fie citită de unii care cunosc volumul anterior, ca şi de alţii care nu-l cunosc. Celor dintîi le cer scuze pentru că am inclus, aici şi acolo, materiale care le sînt deja familiare, în scopul de a furniza suportul necesar pentru cei din urmă. În mod similar, am încercat, pe scurt, mai ales în Concluzii, să ofer cîteva repere pentru viitor. Bineînţeles, am încercat să reduc materialul care dublează Era Revoluţiei la un minimum şi să-l fac suportabil, distribuindu-l pe tot cuprinsul textului. Dar cartea poate fi citită în mod autonom, atîta vreme cît cititorii poartă în minte faptul că ea se ocupă nu de o perioadă autonomă, care poate fi, în bună rînduială, separată de ceea ce s-a petrecut înainte şi s-a produs după aceea. Istoria nu e aşa. În toate împrejurările, cartea trebuie să fie inteligibilă oricărui cititor cu un minimum de educaţie generală, pentru că ea se adresează, în mod deliberat, unui nespecialist. Dacă istoricii ar urma să justifice resursele pe care societatea le dedică subiectului lor, aşa modeste cum sînt, ei ar trebui să nu scrie exclusiv pentru alţi istorici. 

Cu toate acestea, o familiarizare elementară cu istoria europeană va fi un avantaj. Presupun că cititorii s-ar putea descurca, la nevoie, fără cunoştinţe anterioare despre căderea Bastiliei sau despre Războaiele Napoleoniene, dar asemenea cunoştinţe vor fi de ajutor. Perioada de care se ocupă această carte este comparativ scurtă, dar sfera ei geografică e largă. Să scrii despre lumea de la 1789 la 1848 cu referire la Europa - de fapt la Anglia şi Franţa - nu e nerealist. Cu toate acestea, deoarece tema majoră a sfertului de secol de aici înainte este extinderea economiei capitaliste la întreaga lume şi, deci, imposibilitatea de a mai scrie o istorie pur europeană, ar fi absurd să scrii despre ea fără să acorzi o atenţie substanţială altor continente. Să o fi scris, totuşi, într-o manieră prea eurocentrică? Posibil. În mod inevitabil, un istoric european nu numai că ştie mult mai multe despre propriul său continent decît despre altele, dar nici nu se poate împiedica să vadă peisajul universal care-l înconjoară din poziţia sa avantajoasă. În mod inevitabil, un istoric american, să spunem, va vedea acelaşi peisaj într-un mod oarecum diferit. Fără îndoială, la jumătatea secolului al nouăsprezecelea dezvoltarea capitalismului mondial era centrată încă în Europa. De exemplu, deşi SUA apăreau, deja, ca ceea ce avea să fie, pînă la urmă, cea mai importantă economie industrială din lume, ele erau încă oarecum marginale şi închise. Nici nu reprezentau, în realitate, o societate neobişnuit de mare: în 1870, populaţia lor nu depăşea cu mult populaţia Angliei, fiind cam de aceeaşi mărime cu aceea a Franţei şi ceva mai mică decît a ceea ce era pe cale să devină Imperiul German.