Era extremelor, 1914-1991

La 28 iunie 1992, preşedintele Mitterrand al Franţei şi-a făcut o bruscă, neanunţată şi neaşteptată apariţie la Sarajevo, devenit centrul unui război balcanic care urma să răpească 150 OOO de vieţi către sfîrşitul aceluiaşi an. Obiectivul acestei apariţii era să atenţioneze opinia publică asupra gravităţii crizei bosniace. Într-adevăr, prezenţa unui distins om de stat în vîrstă şi vizibil fragil sub focul de artilerie şi mitraliere a fost remarcată şi admirată. Totuşi, un aspect al vizitei domnului Mitterrand, deşi cît se poate de important în context - şi anume data acesteia - , a rămas aproape necomentat. De ce a hotărît preşedintele Franţei să meargă la Sarajevo anume în acea zi? Pentru că ziua de 28 iunie era ziua asasinării la Sarajevo, în 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, fapt care a generat, în cîteva săptămîni, începutul primului război mondial. Pentru orice european cultivat de vîrsta lui Mitterrand, legătura dintre data şi locul şi amintirea unei catastrofe istorice precipitată de erori politice şi greşeli de calcul a sărit în ochi. Cum să evidenţiezi proporţiile dramatice ale crizei bosniace mai bine decît prin alegerea unei date atît de simbolice? Dar, cu excepţia cîtorva istorici de profesie şi a unor cetăţeni în etate, cu greu a înţeles cineva aluzia. Memoria istorică nu mai funcţiona. Distrugerea trecutului, sau mai degrabă a mecanismelor sociale care leâgă experienţa contemporană a cuiva de cea a generaţiilor anterioare, este unul dintre fenomenele cele mai caracteristice şi cele mai ciudate ale sfîrşitului secolului douăzeci. Mulţi tineri - bărbaţi şi femei - de la sfîrşitul secolului trăiesc într-un prezent continuu, lipsit de orice legătură organică cu trecutul. Acest lucru îi face pe istorici, a căror îndatorire este să ne amintească ceea ce alţii uită, mai importanţi la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu decît oricînd înainte. Dar exact din acelaşi motiv ei trebuie să fie mai mult decît nişte simpli cronicari, deţinători de carnete de însemnări sau compilatori, chiar dacă şi acestea sînt funcţii obligatorii ale istoricilor. În 1989, toate guvernele şi, în mod cert, toate ministerele de externe din lume au beneficiat de un seminar despre tratatele de pace încheiate după cele două războaie mondiale, tratate despre care majoritatea guvernelor aparent au uitat.