Bizant, o lume pierdută

Jonathan Harris re vizitează istoria Bizanţului dintr-o perspectivă nouă şi poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepţional de longeviv. Care să fie explicaţia, se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populaţii, de multe ori puternice şi agresive, cu armate capabile să distrugă orice opoziţie. Şi se pare că soluţia salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a duşmanilor în aliaţi şi apoi integrarea lor în imperiu. Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanţului la University of London.

Noua Hagia Sofia, sfinţită la 27 decembrie 537, a fost una dintre cele mai scumpe construcţii ridicate vreodată, însă costul este deplin motivat, ţinând seama de splendoarea ei, care trezeşte atâta admiraţie. Domul, înalt de cincizeci şi cinci de metri, domina străzile din jur, fiind probabil vizibil de la mare distanţă, chiar şi de pe navele din largul mării. Interiorul era chiar şi mai impresionant, prin sentimentul copleşitor creat de dimensiuni şi de spaţii. Efectul era potenţat de mozaicurile care acopereau în întregime bolta şi de coloanele din, marmură de diverse culori - roşii, purpurii şi verzi - care susţineau galeriile. Prin cele patruzeci de mici ferestre aflate de jur împrejurul domului, lumina pătrundea în clădire din diverse unghiuri, la diferite ore ale zilei, scăldând în raze orbitoare mozaicurile de aur şi coloanele din marmură. Nu e de mirare că Iustinian a fost extrem de încântat de noua lui catedrală. Se spune chiar că s-ar fi lăudat că nu-i era cu nimic mai prejos lui Solomon, regele din Vechiul Testament care înălţase Templul de la Ierusalim.