Câinii din Galveias

DINTRE TOATE LOCURILE POSIBILE, s-a petrecut exact în acel punct. Înserarea înainta treptat și fără lună, numai stele înghețate, înfipte pe dinăuntru, străpungeau cerul opac. Satul Galveias aluneca încetișor în somn, gândurile se evaporau. Întunericul era foarte rece. De-a lungul drumurilor pustii, felinarele răsturnau conuri de lumină gălbuie, lumină tulbure, pripită. Minutele treceau și ar fi fost aproape liniște, doar că nu îngăduiau câinii. Lătrau pe rând, dintr-un capăt în celălalt al satului. Cățelandri, singuri în ogrăzi, strigând lătrături încheiate în chelălăieli; ori ciobănești agonizând de la râie, rezemați pe dinafara câte-unui zid, ridicând capul doar cât să se plângă de noapte, revoltați și slăbiți. Dacă ar fi fost cineva atent la conversația lor, în timp ce adormea poate în așternuturi de flanelă, ar fi reușit să distingă vocea câinilor mai mari și a celor mai mici, câini nestăpâniți, agitați, stridenți sau cu glas gros, gutural, animale grele cât boii. Și-un câine, hăt departe, lătrând fără grabă, sunetul discursului distorsionat de distanță, eroziune invizibilă; și-un câine peaproape, prea aproape, furia animalului cât pe ce să trezească nesomnul în piept; apoi un câine în altă margine de sat și altul în alta și altul în alta, câini la infinit, ca și cum ar desena o hartă a satului Galveias, asigurând în același timp continuitatea vieții și oferindu-ne, astfel, sentimentul de siguranță care ne lipsește ca să adormim. De sus, din vârful dealului cu capela São Saturnino, Galveias arăta ca jarul unui foc gata să se stingă, acoperit de cenușă și de netulburat. Și întocmai ca jarul unui foc, unele coșuri scoteau lungi fuioare drepte de fum: oameni încă treji, care mai ațâțau rămășițele focului, puși pe vorbă sau duși pe gânduri. Dar casele, noapte și ianuarie, se propteau în pământ, erau una cu el. Înconjurat de câmpuri negre, de lumea întreagă, Galveias se ținea agățat de pământ. În spațiu, într-o singurătate de mii de kilometri unde părea să fie veșnic noapte, chestia fără nume se deplasa cu viteză imposibilă. Mergea în linie dreaptă. Planete, stele și comete păreau să-i observe hotărârea neclintită cu care înainta. Erau o adunare mută de corpuri celeste judecând cu privirea și cu tăcerea. Cel puțin asta era impresia cea mai probabilă, pentru că chestia fără nume traversa întinderea spațiului cu o viteză de asemenea natură, cu asemenea nepăsare și dezinteres, încât toate astrele păreau statice și severe prin comparație, toate încremeneau într-o imagine limpede și pașnică. Așadar, același univers care o lansase, care-i insuflase forță și direcție, asista acum suspendat la traseul ei. Exista un punct de unde plecase, dar cu fiecare secundă amintirea acelui loc se distrugea puțin câte puțin. Succesiunea acelor momente alcătuia un timp natural, scutit de justificări. Trecut, da, viitor, da, însă prezentul impunea realitate, era alcătuit numai din ambiții clare. Nici măcar violența pe care o isca chestia fără nume în timp ce-și sfâșia drumul nu reușea să-i alunge tihna din trecerea ei, distantă față de orice și, cu toate astea, integrată într-o ordine cosmică, simplă ca răsuflarea.