— Bună ziua, părinte, a spus Trinidad. N-a remarcat frumoasă voce baritonală a fetei. Piaţa pustie, migdalii aţipiţi sub ploaie, satul încremenit în zorii nemîngîiaţi ai lui octombrie i-au dat senzaţia de paragină. Dar s-a obişnuit cu răpăitul ploii şi, din fundul pieţei, i-a ajuns la urechi, limpede şi uşor ireal, clarinetul lui Pastor. Abia atunci a răspuns la bună ziua. — Pastor n-a fost la serenadă, a zis. — Nu, a confirmat Trinidad. S-a apropiat, aducînd cutia cu şoareci morţi. Era cu chitarele. — Vreo două ore au tot lălăit un cîntecel prostesc, a spus părintele. „Marea va creşte cu lacrimile mele.” Aşa-i?

— E noul cîntec al lui Pastor, a spus. Neclintit în faţa uşii, părintele se lăsase prins de vraja muzicii. Auzise ani la rînd clarinetul lui Pastor, care exersa zilnic la ora cinci, două străzi mai încolo, cu taburetul aşezat lîngă stîlpul porumbarului. Satul era o maşinărie care funcţiona fără greş: întîi, cele cinci bătăi ale clopotului la ora cinci; apoi, prima chemare la liturghie, după aceea, clarinetul lui Pastor în patio, lîngă casă, primenind cu notele lui diafane şi articulate aerul împovărat de găinaţul porumbeilor.

— Muzica-i bună, a replicat părintele, vorbele-s proaste. Le poţi suci cînd pe faţă, cînd pe dos, dar tot aia-i. „Barca-mi voi duce pînă-n visul tău.” S-a întors uşor, înveselit de propria găselniţă, şi s-a dus să aprindă lumina în altar. Trinidad a mers în urma lui. Purta un halat alb şi lung, cu mîneci lungi, strîns în talie cu cordonul din mătase albastră specific unei congregaţii laice. Sprîncenele împreunate adăposteau nişte ochi foarte negri.

— Au dat tîrcoale toată noaptea pe aici, pe-aproape, a spus părintele.

— Pe la Margot Ramirez, a zis Trinidad distrată, zdron cănind în cutie şoarecii morţi. Dar azi-noapte s-a întîmplat ceva şi mai grozav ca serenada. Părintele s-a oprit, ţintuind-o cu ochii lui de un albastru liniştit. — Ce-a fost? — Pasquines1, a lămurit Trinidad. Şi a chiţcăit nervos. Trei case mai încolo, Cesar Montero visa elefanţi. Îi văzuse duminică la cinematograf. Ploaia începuse să cadă cu o jumătate de oră înainte de final, iar acum filmul continua să i se deruleze în somn. Şi-a întors toată greutatea trupului monumental cu faţa la perete, pe cînd indigenii fugeau speriaţi de turma elefanţilor. Soţia l-a înghiontit uşor, dar nu s-a trezit nici ea. „Mergem”, a murmurat el, revenind la poziţia iniţială. Atunci a răsunat a doua chemare la liturghie.