Descarca "Nimicul de temut" in format PDF de Julian Barnes

Nu cred în existența unui zeu, dar totuși resimt absența acestei credințe. Aceasta este reacția mea când sunt întrebat despre credința mea. Am avut o discuție cu fratele meu, care a predat filozofie la universități prestigioase precum Oxford, Geneva și Sorbona, despre această frază, fără să-i spun că e vorba despre mine. El a comentat succint, numind-o "sentimentală". Povestea mea începe cu bunica din partea mamei, Nellie Louisa Scoltock, născută Machin, care a fost profesoară în Shropshire înainte de a se căsători cu bunicul meu, Bert Scoltock. Numele lui era pur și simplu Bert, fără alte adăugiri. A fost director de școală și avea o pasiune pentru mecanică, deținând mai întâi o motocicletă cu ataș, apoi un Lanchester și, după pensionare, un Triumph Roadster, care părea prea sportiv pentru vârsta lui, cu trei locuri în față și două mici în spate, folosibile doar cu capota deschisă. La vârsta la care i-am cunoscut, bunicii mei se mutaseră în sud, aproape de singurul lor copil. Bunica participa la activități comunitare, prepara murături și conserve, și se ocupa de găinile și gâștele pe care le creșteau. Era de statură mică, cu o atitudine deschisă și încheieturi umflate de bătrânețe; avea nevoie de săpun pentru a-și scoate verigheta. Garderoba lor era plină de haine tricotate manual, bunicul având o preferință pentru pulovere cu modele în opturi. Făceau vizite regulate la pedichiură și aparțineau generației care era sfătuită de dentiști să-și extragă toți dinții deodată, un proces considerat normal atunci, dar care ne părea mie și fratelui meu nu doar serios, ci și indecent.

Bunica mea a avut parte de o schimbare majoră în viața ei, despre care nimeni nu vorbea în prezența ei. Crescută în spiritul Bisericii Metodiste, în timp ce familia Scoltock era anglicană, și-a pierdut brusc credința în adolescență, îndreptându-se către socialism. Nu știu cât de profundă era credința ei sau care erau opiniile politice ale familiei ei, dar știu că a candidat odată pentru un loc în consiliul local ca socialistă, fiind învinsă. Până în anii '50, devenise comunistă, fiind probabil unul dintre puținii pensionari abonați la Daily Worker din suburbiile Buckinghamshire și, după cum credeam fratele meu și cu mine, direcționa fondurile familiei către ziar. În anii '50, a avut loc ruptura chino-sovietică, forțând comuniștii din întreaga lume să aleagă între Moscova și Beijing. Bunica mea, care nu călătorise niciodată în străinătate și trăia într-un cartier liniștit, a ales să susțină China din motive neclare pentru noi. Această decizie ne aducea o satisfacție personală, deoarece primea și revista China Reconstructs, pe lângă Daily Worker, salvând timbrele de pe plicurile acesteia pentru mine, majoritatea reprezentând realizări industriale sau diverse rase de porumbei.