In satul în care m-am născut, stîncile poartă un nume: Nava, Capul de urs, Capcana, Zidul şi, tot astfel, Gemenii, numiţi şi Sînii strigoaicei, dar mai cu seamă Piatra soldaţilor; acolo stăteau odinioară oamenii la pîndă cînd trupele îi urmăreau pe cei nesupuşi; nu există loc mai venerat sau mai încărcat de legende. Cu toate astea, cînd mi se întîmplă să revăd în vis peisajul copilăriei, îmi apare o altă stîncă. Seamănă cu un jilţ maiestuos, scobit şi parcă tocit în partea pe care se şade, avînd un spătar înalt şi drept care se coboară de fiecare parte în chip de braţe - este singurul, cred, care poartă nume de om, Stînca lui Tanios.