Mirona

Nu latră niciun câine, nu s-a trezit niciun cocoș. Aleea albă, înțepenită în noapte ca și luna. Pe jos, zăpada tace, ca un covor de vată. Ceasul a stat de mult. Umblu prin odaie ca să-mi aud pașii. Dar sunt desculță nu știu de când, și nu știu de ce umblu pe vârfuri. Odaia mea – o sufragerie – seamănă cu cea din rue La Boëtie, a lui madame Janine. Pe pereți, peisaje lucrate pe etamină în punct de gobelin, fotografii de gineri și mirese, tablouri reprezentând naturi moarte în culori vii – pepeni abia tăiați, iepuri abia vânați, și pozele unui copil la diferite vârste. Iată-l pe Andrei la patru ani. Coana Valerița îl ține pe genunchi, cu mai multă grijă să nu mototolească ondulațiile egale ale rochiei de mătase înfoiată decât să nu alunece băiatul. Parcă n-ar atinge scaunul. Tatăl, „bietu Gicu”, țeapăn, mic și lat, un masiv aproape pătrat, ține o mână ca de lemn pe umărul nevestei. Tabloul e încadrat într-o ramă roșie de catifea cu margine de bronz, încrețită pe dinăuntru. E o lună de când locuiesc aici și mi-e cu neputință să-mi închipui că acest Andrei cu obrajii umflați și bosumflați, cu ochii somnoroși sub bretonul ca mătasea de porumb, fetiță gătită cu volane scrobite, și tânărul pe care-l aud când cheamă sau e chemat la telefon (instalat în micul hol de care mă desparte o ușă de sticlă) ar fi același. Faptul că răspund eu uneori, dezlănțuie neliniști și întrebări, pe care le ghicesc din răspunsurile lui: — O femeie? Mama… Atunci, poate fata din casă…? Nu?… Poate chiriașa… Nu, dragă. Habar n-am. Nici blondă, nici brună… Nici n-am văzut-o… Nu mă contrazic. Am zărit-o… Poate mi s-a părut… O nălucă… Scrie. Da, da. Mi-a spus mama… Un roman… De ce? O privește!… Nu, nu-i acasă. Dă lecții… Fii liniștită… Ei, cum îți închipui? Chiriașa? Alteori când sună telefonul răspunde coana Valerița: — Andrei? Nu-i acasă! Și crăpând ușa sufrageriei (confidențial): Să-l mai lase în pace… Toată ziua se țin de capul lui. Niște matracuce. Altădată n-ar fi îndrăznit… Dar de când a murit bietu Gicu (și smiorcăindu-se), soțu… soțu… Gazda mea e o femeie înaltă, fără o vârstă ușor de ghicit. Umblă cernită și poartă părul pe moațe. Când spune „bietu Gicu” sau „soțu” strânge din buze automat, adică le vâră înăuntru lățindu-și gura, închide ochii, și vocea i se îneacă într-o imitație de plâns fără lacrimi, dar cu sughițuri: — Când trăia bietu Gicu, mă duceam la coafor. Îi plăcea să fiu pusă la punct. Apoi brusc, neașteptat, revenind la vocea obișnuită, fără nicio trecere, de parcă în viața ei n-ar fi plâns: Acu îl pun pe moațe sau îl frizez cu fierul, ba îl și vopsesc tot singură… Strângând gura ca oamenii știrbi, coboară pleoapele, înmoaie glasul: Așa îi plăcea, ca pana corbului, cum am fost când m-a luat… Și cu pudră îi plăcea să dau, să nu-mi lucească nasul. „Cu roșu să nu te prind, zicea… Bietu Gicu, – pâinea lui Dumnezeu – cu toate că era procuror. Andrei n-a vrut să ne asculte, să intre în magistratură, să aibă o slujbă sigură. S-a făcut avocat, să câștige mai mult. Dar cine vede un ban de la el? Și în șoaptă, privind în dreapta și-n stânga: Se ține de politică și de muieri…”