Povesti de vara pdf
Am simțit imboldul imperios să mă ridic și să mă duc să-i spun ceva, ceva ce nar fi putut înțelege ceilalți pasageri, cum sunt micile însemnări pe care le așterni într-un colț al carnetului, știind că nu le poate citi nimeni în afară de tine. Dar ceaș fi putut să-i spun? Poate ceva despre părul ei, care părea aspru, încleiat pe cap, sau poate despre pielea ei. „Psoriazisul o să treacă atunci când crești. Nu-l lăsa să te necăjească“. Și dacă aș fi întrebat-o despre ferestrele ei? „Eu n-am avut niciodată genul ăla de ferestre prin care poți privi afară. Tu ai?“ M-am uitat la ceas. Fix miezul zilei. Trenul înainta prin căldura lâncedă de vară. Din difuzorul de deasupra capetelor, o voce înfundată a anunțat că următoarea stație era Kanda. În stație ușile s-au deschis cu un sunet de ceva care se dezumflă și un bătrân beat a urcat împleticit. Pasagerii din jurul lui s-au tras îndărăt, instinctiv.
El a gemut tare. Barba lui căruntă, țepoasă ca vata de sticlă, atârna încâlcită peste nasturii uniformei jerpelite. Avea o mână încleștată pe o umbrelă transparentă, ca vai de ea, și pe cealaltă a întins-o spre cureaua de susținere, dar n-a reușit s-o prindă, așa că a fost pe punctul să cadă. Ușile s-au închis, iar trenul a pornit. Când am întors privirea, fata dispăruse. Când am coborât în Gara Tokyo, am încremenit văzând puhoiul de lume. De unde veneau? Unde se duceau? Părea mai degrabă un soi de competiție ciudată decât o mulțime. Mă simțeam însingurată, ca și cum numai eu nu cunoșteam regulile. Agățându-mă de cureaua sacoșei de pânză ca de un colac de salvare, am încercat să respir. Prima dată am ajuns în Gara Tokyo acum un deceniu, în vara în care am împlinit douăzeci de ani. Era o zi la fel ca astăzi, când nu prididești să-ți ștergi sudoarea. Am venit cărând vreo zece cărți ale autorilor mei preferați, pe care le-aș fi putut trimite dinainte, odată cu restul lucrurilor, ca orice om normal, însă am ținut să le am la mine tot timpul, ca și cum m-ar fi păzit de rele, purtându-le în rucsacul exagerat de mare la care m-am holbat o veșnicie într-un magazin second-hand pe când eram la liceu și până la urmă l-am cumpărat (și încă îl mai folosesc uneori).
Era în 1998. Acum zece ani. Nu sunt deloc convinsă că la douăzeci de ani mă vedeam, în visurile mele vagi despre viitor, încă în Tokyo la treizeci de ani. Nimeni nu citește ce scriu (blogul meu, care adună praful într-un colț al internetului, are unu sau doi vizitatori în zilele bune), și nimic din el n-a fost tipărit. Ce să mai vorbim de cititori, de-abia dacă am câțiva prieteni. Sunt încă în același apartament cu pereții strâmbi, de pe care se cojește tencuiala, și cu același soare tiranic de după-amiază, supraviețuind în aceeași slujbă cu salariul minim, muncind cu normă întreagă pentru nu mult mai mult de o sută de mii de yeni pe lună și încă scriind, tot scriind, fără să am habar dacă asta o să-mi folosească la ceva. Viața mea e ca un raft prăfuit dintr-o librărie veche în care fiecare volum este exact în același loc de cine știe când, singura schimbare vizibilă fiind faptul că trupul meu a îmbătrânit cu zece ani.
