Zborul Ladeco nr. 115 de la Asuncion2 se apropia de sfârşit, cu mai bine de un ceas întârziere, şi avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul oraşului Santiago de Chile. La stânga, sub strălucirea lunii, cu cei aproape şapte mii de metri înălţime, vârful Aconcagua părea un promontoriu de oţel. Avionul s-a lăsat pe aripa stângă cu o graţie terifiantă, apoi s-a îndreptat scrâşnind lugubru din toate fiarele sale şi a atins pământul înainte de vreme, făcând trei salturi de cangur. Eu, Miguel Littín, fiul lui Hernán şi al Cristinei, regizor de film şi unul dintre cei cinci mii de chilieni cărora le este absolut interzis să revină în patrie, eram din nou în ţara mea, după doisprezece ani de exil, deşi încă dezrădăcinat lăuntric: aveam o identitate falsă, un paşaport fals şi chiar o soţie falsă. Faţa şi înfăţişarea îmi erau atât de mult modificate, încât nici chiar mama nu avea să mă recunoască pe lumină, câteva zile mai târziu.

Foarte puţine persoane îmi cunoşteau taina şi una dintre ele era în acelaşi avion cu mine: Elena, militantă a Rezistenţei chiliene, tânără şi nespus de atrăgătoare, pe care organizaţia o însărcinase să menţină legăturile cu reţeaua clandestină din interior, să stabilească o serie de contacte secrete, să aleagă locurile potrivite pentru întâlniri, să evalueze situaţia operativă, să se ocupe de întâlniri şi de protecţia noastră, în caz că m-ar fi descoperit poliţia sau aş fi dispărut, sau ca, în cel mult douăzeci şi patru de ore, nu aş fi stabilit legăturile dinainte hotărâte, ea urma să facă publică prezenţa mea în Chile, în vederea declarării alarmei internaţionale.

Deşi actele noastre de identitate nu aveau nici o legătură, călătorisem încă de la Madrid, trecând prin şapte aeroporturi din lumea largă, întruchipând perechea ideală. În ultima parte a zborului, vreme de un ceas şi jumătate, hotărâsem, cu toate acestea, să stăm separat şi să debarcăm de parcă nici nu ne-am fi cunoscut. Ea avea să iasă în urma mea, pentru a-şi aviza tova răşii, în caz că eu aş fi întâmpinat vreo piedică la controlul paşapoartelor. Dacă însă totul mergea bine, la ieşirea din aeroport aveam să redevenim doi soţi obişnuiţi. Pe hârtie, ţelul nostru era foarte simplu, dar, în practică, pre supunea un mare risc: voiam să filmăm clandestin un documentar despre realităţile din Chile după doisprezece ani de dictatură  militară. Visul acesta îmi umbla prin minte de multă vreme, pentru că pierdusem chipul patriei în ceţurile dorului, iar pentru un cineast nu există cale mai sigură de a-şi regăsi patria pierdută decât să o filmeze din nou, din interior. Visul acesta a devenit şi mai arzător când Guvernul chilian a început să publice listele exilaţilor cărora li se permitea să revină acasă, iar eu nu mi-am zărit numele pe nici una dintre ele. Dar am ajuns pe culmile disperării mai târziu, când m-am regăsit pe lista celor cinci mii care nu puteau reveni acasă. Când, în sfârşit, proiectul s-a con cretizat, aproape din întâmplare şi atunci când mă aşteptam mai puţin, îmi pierdusem de mai bine de doi ani speranţa de-al pune în practică.