Ea îşi mişcă uşor bărbia, un gest vag, plictisit. Absentă. E probabil departe, prezentă altundeva, în ceva la care ţine şi care bineînţeles nu poate fi el. I-au înghesuit la măsuţa aia cu suporturi pentru farfurii din hârtie maronie, în mijlocul vânzolelii. Delia îşi ţine încă poşeta pe umăr. Se uită la perechea în vârstă, aşezată cu câteva mese mai încolo. I-ar fi plăcut să stea în colţul acela mai retras. Cu spatele la adăpost, sprijinit de perete. Gaetano îi toarnă de băut. Face un gest amplu, puţin ridicol. A învăţat de la un somelier pe care noaptea, când nu poate dormi, îl vede la televizor. Ea priveşte cum curge vinul. Sunetul acela minunat, care în seara asta pare cu totul inutil.

Nu îndulceşti neiubirea cu vin bun, sunt gesturi şi bani irosiţi. Poate nu trebuia s-o ducă într-un restaurant, pe ea n-o interesează să mănânce, să aştepte felurile de mâncare. Clipele cele mai frumoase pe care le-au petrecut împreună au fost cele neprogramate, cu un kebab sau un cornet de castane în mână şi cojile aruncate pe jos. În restaurante nu s-au simţit niciodată prea bine. Au început să le frecventeze când aveau deja mai mulţi bani, când idila lor scârţâia deja ca un leagăn care nu-şi mai face treaba ca lumea. Chelneriţa le-a lăsat meniul pe masă.

— Ce luăm? Ce-ai vrea? Delia alege ceva vegetarian, o tartă, o porcărie. El însă are de gând să mănânce de-adevăratelea, să se consoleze cât poate. Delia ridică paharul, o cupă prea bombată pe care el i-a umplut-o pe jumătate. Îl atinge cu buzele, fără să bea de fapt, apoi şi-l apropie de obraz. E aproape mai mare decât chipul ei. A slăbit. Tot dezastrul ăla a făcut-o să piardă din greutate. Gae se teme pentru o clipă că ea a început din nou să aibă vechile probleme. Când s-au cunoscut, de-abia ieşise dintr-o perioadă de anorexie.

La început, când o săruta cu limba, îi simţea dinţii măcinaţi de aciditatea vomei. Păreau dinţişorii de lapte ai unui copil, dinţi care tocmai spărseseră gingia. Pe el îl impresionase puţin, dar era şi semnul unei oarecare intimităţi. Era minunat să poţi face schimb de dureri, să le transformi în ceva familiar. Şi el căra în spate o desagă destul de plină de căcat şi de-abia aştepta s-o verse la picioarele unei fete ca ea. Până în momentul respectiv avusese doar relaţii mai degrabă superficiale. Se ascundea în spatele unei aparenţe mlădioase şi puţin brutale de animal de periferie. Cânta la baterie şi asta îl făcea să aibă trecere la fete.

Avea ochii înfundaţi în orbite şi restul chipului uşor retras în comparaţie cu fruntea, semăna puţin cu un om al cavernelor şi putea să-şi permită să pară misterios, chiar dacă nu era absolut deloc. În realitate era foarte sentimental şi în căutarea disperată a unei iubiri. Avea părinţi tineri şi nesiguri, dar, în ciuda a tot şi a toate, încă împreună. Avea deci un soi de ideal. Şi se simţea mai curat decât cea mai mare parte a persoanelor pe care le cunoştea. Acest ideal, puţin ridicol în lumea lui plină de ketamină şi de futaiuri dure îl făcea să se simtă un Frankenstein oarecare, un nenorocit făcut din bucăţi de cadavre cusute împreună şi care nu se potriveau. Delia îl trăsese spre ea. Îi deschisese braţele şi uşile unei relaţii profunde. I se strecura în gură. Dinţii ăia roşi de lipsa stimei faţă de ea însăşi îl înnebuneau de durere şi iubire. Chelneriţa lasă coşul cu pâine.