Înger si asasin
Aceasta este o lucrare de non-ficțiune. Pentru a proteja anonimatul, unele nume de persoane au fost modificate, unele personaje au rezultat din fuzionarea unor persoane reale, iar întâmplările au fost condensate. În multe locuri, expun rezultatele cercetărilor în funcție de data și epoca în care cercetările respective au fost sau sunt derulate, mai curând decât data la care rezultatele au fost publicate. Apoi, deși mai multe descoperiri științifice despre care discut au avut loc cam în același timp, pendularea între povești a făcut ca unele să fie prezentate secvențial. Cartea de față nu dorește a fi o formă de substitut pentru opiniile medicale avizate, diagnostic sau metode de tratament. Consultați mereu medicul și restul personalului medical calificat în legătură cu toate întrebările ce țin de tulburări medicale sau de tratarea acestora.
Când corpul atacă creierul
Interesul meu față de misterul care învăluie relația dintre boala fizică, sistemul imunitar și tulburările creierului a debutat acum mai bine de un deceniu, când am contractat o boală autoimună rară, în urma căreia mi-am pierdut capacitatea de a merge. În perioada cuprinsă între 2001 și 2006, am petrecut, una peste alta, un an întreg în pat sau în scaunul cu rotile ¹. Doctorul meu, cercetător în neuroștiințe la Johns Hopkins, studia tulburarea de care sufeream, sindromul Guillain-Barré. Cazul meu era neobișnuit prin faptul că această boală mă doborâse și mă paralizase nu o dată, ci de două ori — un istoric rar, dar nu întru totul unic. Doctorul meu, care știa că sunt jurnalistă pe subiecte legate de știință, a discutat cu mine în detaliu despre ce se întâmpla în mod repetat cu corpul meu și despre metodele prin care spera să inverseze procesul paraliziei mele. Mi-a explicat că, în cazul tulburării mele, la fel ca în toate tulburările de natură autoimună, celulele albe ale sistemului meu imunitar se comportau haotic, ca o armată scăpată de sub control. În loc să-mi protejeze conștiincios corpul de agenți patogeni invadatori, celulele albe atacau și distrugeau învelișul protector din mielină care îmbracă nervii, anulând practic interconexiunile nervimușchi care-mi permiteau să mă ridic și să merg ori pur și simplu sămi mișc picioarele. Am început să mă gândesc la aceste celule albe hiperactive ca la niște bile Pac-Man — personajul din jocurile video din anii 1980 — care înfulecau isteric și-mi distrugeau celulele nervoase bune, ronțăind conexiunile nervoase cruciale care-mi ofereau control asupra corpului meu — un corp puternic, capabil, de încredere.
