Urăsc Prima Vineri. Pentru că satul este aglomerat, iar acum, în arșița verii, e ultimul lucru pe care și l-ar putea dori cineva. Din locul meu aflat la umbră nu e atât de rău, însă duhoarea trupurilor, toate nădușite din pricina muncii începute în zori, e suficientă pentru ca laptele să se acrească. Aerul tremură de căldură și umiditate, până și băltoacele pe care le-a lăsat în urmă furtuna de ieri sunt fierbinți, cu pete colorate de ulei și grăsime. Piața începe să se golească, având în vedere că oamenii își închid tarabele pentru restul zilei. Comercianții sunt zăpăciți, nepăsători, așa că îmi vine ușor să înșfac ce poftesc din mărfurile lor.

Atunci când termin, buzunarele îmi sunt pline de flecuștețe. Ba chiar am și un măr pentru drum. Nu e deloc rău pentru o activitate de câteva minute. În timp ce mulțimea înaintează, mă las dusă de curentul de oameni. Mâinile mele țâșnesc înainte și înapoi, mereu cu mișcări rapide și lejere. Câteva bancnote din buzunarul unui bărbat, o brățară de la încheietura unei femei – mărunțișuri. Sătenii sunt prea ocupați să înainteze pentru a observa un hoț de buzunare în mijlocul lor. Clădirile înalte, construite pe piloni, după care satul și-a primit numele (Pilonii, foarte original), se ridică peste tot în jurul nostru, la trei metri deasupra pământului noroios. Primăvara, partea inferioară a țărmului se află sub apă, dar acum suntem în august, când deshidratarea și insolația pun stăpânire pe sat. Aproape toți oamenii așteaptă cu nerăbdare Prima Vineri, când munca și școala se termină mai devreme. Nu și eu. Nu, eu aș prefera să stau la școală și să pierd vremea într-o clasă plină de copii. Nu că voi mai fi la școală prea mult timp.

Cea de-a optsprezecea aniversare a mea se apropie cu repeziciune și, odată cu ea, încorporarea. Nu sunt ucenică pe nicăieri, nu am un loc de muncă, așa că voi fi trimisă pe frontul de război, cum se întâmplă cu toți ceilalți tineri inactivi. Nu e de mirare că nu mai sunt locuri de muncă, având în vedere că toți bărbații, toate femeile și toți copiii încearcă să se țină departe de armată. Imediat ce au împlinit optsprezece ani, cei trei frați ai mei au fost trimiși la război, pentru a se lupta cu cei din Ținutul Lacurilor. Numai Shade știe să scrie și îmi trimite scrisori atunci când poate.

De Bree și Tramy, ceilalți frați ai mei, n-am mai auzit de mai bine de un an. Însă lipsa veștilor e un lucru bun. Unele familii pot sta ani întregi fără să aibă vreo veste, ca apoi să-și găsească fiii sau fiicele la ușă, întorși acasă în permisii sau, uneori, spre 5 bucuria tuturor, lăsați la vatră. Dar, de obicei, primești o scrisoare pe hârtie de calitate superioară, ștampilată cu sigiliul regelui, în care ți se mulțumește scurt pentru viața odorului tău. Ba uneori găsești și câțiva nasturi din uniforma lui sfâșiată și distrusă. Aveam treisprezece ani când Bree a plecat. M-a sărutat pe obraz și mi-a dăruit o pereche de cercei pe care să o împart cu Gisa, surioara mea. Erau făcuți din mărgele de sticlă roz, exact în nuanța apusului. Ne-am făcut singure găuri în urechi, chiar în acea seară. Tramy și Shade au păstrat această tradiție atunci când au plecat. Acum, eu și Gisa avem fiecare câte o ureche cu trei pietricele care să ne aducă aminte că frații noștri s-au dus să lupte pe undeva. N-am crezut niciodată că ei chiar aveau să plece, până ce nu și-a făcut apariția acasă la noi legionarul în armura sa lustruită, luându-i rând pe rând. Iar în toamna asta vor veni după mine. Am început deja să pun bani deoparte – și să fur –, pentru a-i cumpăra Gisei o pereche de cercei pe care să i-o dăruiesc când voi pleca. Nu te mai gândi la asta, îmi spune mama mereu, în legătură cu armata, în legătură cu frații mei, în legătură cu orice.

Bun sfat, mamă! Pe stradă, la răscrucea dintre Drumul Morii și Drumul Manifestantului, grupul de oameni se mărește deoarece mai mulți săteni se alătură marșului. O gașcă de copii, mici pungași în devenire, își vâră degetele lipicioase prin buzunarele oamenilor. Sunt prea tineri ca să știe cum să facă asta, iar agenții de securitate intervin imediat. De obicei, copiii sunt legați la stâlpul infamiei sau sunt trimiși la închisoarea avanpostului, însă agenții vor să asiste la Prima Vineri. Se hotărăsc să le tragă doar câteva bobârnace înainte să-i lase să plece. Mici indulgențe. O apăsare ușoară pe talia mea mă face să mă răsucesc brusc, acționând din instinct. Apuc mâna suficient de nesăbuită încât să mă facă la buzunare, strângând-o tare, astfel încât să-l împiedic pe drăcușor să fugă. Dar, în loc să văd un puști costeliv, mă trezesc că dau nas în nas cu un chip rânjit. Kilorn Warren. Ucenicul unui pescar, orfan de război și, probabil, singurul meu prieten adevărat. Când eram mici, obișnuiam să ne luăm la bătaie, dar, acum, că am mai crescut – și că el e cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât mine încerc să evit încăierările. Bănuiesc că asta aduce niște foloase. De pildă, poate ajunge lejer la rafturile mai înalte.