Duminicile iubirilor pierdute

Mă numesc Justine Neige. Am douăzeci şi unu de ani. De trei ani lucrez la căminul de bătrâni La Hortensii. Sunt infirmieră. De obicei, căminele de bătrâni poartă nume de copaci, precum La Tei sau La Castani. Dar al meu a fost construit pe nişte tufe de hortensii. Aşa că nimeni nu a mai căutat nume de arbori, chiar dacă întreaga clădire se află la marginea pădurii. Două lucruri îmi plac în viaţă: muzica şi oamenii de vârsta a treia. Sâmbăta, cam o dată la trei săptămâni, dansez la clubul Paradis, aflat la treizeci de kilometri de Hortensii. Clubul este un fel de cub din beton armat plantat în mijlocul unei câmpii, cu o parcare improvizată unde fac câteodată schimb de săruturi franţuzeşti cu băieţii, pe la ora cinci dimineaţa. Îi iubesc, desigur, şi pe fratele meu Jules (de fapt, este vărul meu), şi pe bunicii din partea tatălui meu decedat. Jules este singurul tânăr din casa unde mi-am petrecut copilăria. Am crescut cu persoane de vârsta a treia prin preajmă. Am sărit peste o generaţie. Viaţa mea se împarte în trei: am grijă de bătrâni ziua, îi ascult noaptea şi dansez sâmbăta, ca să îmi redobândesc liniştea sufletească pierdută în anul 1996, din cauza vârstei a doua. Vârsta a doua sunt părinţii mei şi cei ai lui Jules. Au avut proasta inspiraţie să moară împreună într-un accident de maşină, într-o duminică dimineaţa. Am văzut articolul decupat de bunica dintr-un ziar. Nu-l mai ascund acum de mine, dar cu o condiţie: să nu-l recitesc. Am văzut şi fotografia maşinii.