Violeta

Am venit pe lume într-o vineri furtunoasă, în 1920, anul epidemiei. În seara naşterii mele căzuse curentul, ca de fiecare dată când se dezlănţuiau vânturile, drept care în casă ardeau lumânări şi lămpi cu kerosen, păstrate mereu la îndemână pentru astfel de situaţii. Marfa Gracia, maică-mea, simţise contracţiile atât de bine cunoscute, căci mai născuse cinci băieţi, şi se abandonase durerii, resemnându-se să aducă pe lume încă un băiat, înconjurată de surorile sale, care o ajutaseră şi până atunci, fără să se plângă. Doctorul familiei muncea fără preget la un spital de campanie de câteva săptămâni bune, dar au socotit că ar fi fost imprudent să-l cheme pentru ceva atât de prozaic precum o naştere. Înainte o asistase o moaşă, de fiecare dată aceeaşi, numai că fusese una dintre primele victime ale gripei, şi altă moaşă nu cunoşteau. Maică-mea socotea că îşi petrecuse viaţa ca femeie adultă ori însărcinată, ori lăuză, ori refăcându-se după vreun avort spontan. Fiul cel mare, Jose Antonio, împlinise şaptesprezece ani, asta o ştia precis, căci se născuse în anul unuia dintre cele mai cumplite cutremure, care dărâmase o jumătate de ţară şi lăsase în urmă mii de morţi, însă nu-şi amintea exact vârsta celorlalţi fii şi nici câte sarcini pierduse. Fiecare avort o făcea să se prăbuşească preţ de mai multe luni, fiecare naştere o lăsa epuizată şi melancolică. Înainte de căsătorie fusese cea mai frumoasă debutantă din capitală, înaltă, sveltă, cu un chip de neuitat, cu ochi verzi şi ten translucid, însă excesele maternităţii îi deformaseră corpul şi îi secătuiseră sufletul. Teoretic, îşi iubea fiii, dar practic prefera să-i ţină la o distanţă confortabilă, pentru că energia micii turme de băieţi îi tulbura precum o bătălie regatul de feminitate. Într-o zi, îi spusese duhovnicului că ea considera că a aduce pe lume doar băieţi e un blestem al Diavolului. Preotul i-a dat ca penitenţă să spună zilnic întreg rozariul timp de doi ani şi să facă o donaţie substanţială pentru repararea bisericii. Soţul ei i-a interzis să se mai spovedească vreodată. Sub supravegherea mătuşă-mii Pilar, Torito, băiatul bun la toate, s-a urcat pe o scară şi a agăţat două frânghii, păstrate în dulap pentru astfel de ocazii, de două cârlige de oţel pe care tot el le fixase în tavan. Mama, în genunchi în cămaşă de noapte şi ţinându-se de cele două frânghii, s-a opintit îndelung, slobozind în acest timp înjurături de pirat rezervate doar acestor momente. Mătuşă-mea Pia, ghemuită între picioarele ei, era gata să primească nou-născutul înainte de a se rostogoli pe jos. Pregătise deja infuziile de urzică, pelinariţă şi virnanţ. Vuietul furtunii care bătea în obloane şi smulgea bucăţi din acoperiş a acoperit gemetele şi ţipătul final slobozit când am scos la lumină mai întâi capul, apoi corpul plin de mucozităţi şi sânge, care i-a alunecat mătuşă-mii din mâini şi a căzut pe duşumeaua de lemn.