Descarca "Biografia foamei" in format PDF de Amélie Nothomb
Există în Oceania un arhipelag care se numeşte Vanuatu, fost Noile Hebride, şi care n-a ştiut niciodată ce este foamea. Aflat în largul coastelor Noii Caledonii şi ale Insulelor Fiji, Vanuatu s-a bucurat milenii întregi de două atuuri foarte rare şi greu de întâlnit laolaltă: belşugul şi izolarea. Această din urmă calitate, fiind vorba de un arhipelag, reprezintă oarecum un pleonasm, fireşte. Dar dacă există totuşi o sumedenie de insule foarte frecventate — ei bine, tărî-muri mai puţin vizitate decât Noile Hebride rar s-au mai văzut. Este un adevăr istoric cu totul straniu: nimeni nu şi-a dorit vreodată să meargă în Vanuatu. Până şi oropsita geografiei care este, de pildă, Insula Dezolării îşi are adoratorii săi: lăsarea sa în voia sorţii stârneş-te, după câte s-ar părea, o anumită atracţie. Cel care vrea să-şi afişeze singurătatea ori s-o facă pe poetul damnat va obţine cel mai bun rezultat spunând: „Tocmai m-am întors din Insula Dezolării". Cel care se întoarce din Insulele Marchize va stârni o reflecţie pe teme ecologice, cel care se întoarce din Poli-nezia va aminti de Gauguin etc. Întoarcerea din Vanuatu nu trezeşte nicio reacţie. E cu atât mai ciudat cu cât Noile Hebride sunt nişte insule fermecătoare. Ele deţin toate atributele oceaniene obişnuite care predispun la visare: palmieri, plaje cu nisip fin, cocotieri, flori, viaţă de huzur etc.
L-am putea parodia pe Vialatte, spunând că sunt nişte insule cum nu se poate mai… insulare: de ce oare magia insularităţii, care funcţionează pentru cel mai neînsemnat colţ de stâncă iţit din mare, nu mai funcţionează deloc când e vorba de Vate şi de suratele sale? Pe scurt, s-ar zice că Vanuatu nu interesează pe nimeni. Această lipsă de interes mă fascinează. Am în faţă harta Oceaniei, aşa cum a fost ea publicată în străvechiul Larousse din. La vremea respectivă nu exista încă Republica Vanuatu: Noile Hebride erau un condominiu franco-britanic. Harta vorbeşte de la sine. Oceania este compartimentată prin acele linii absurde şi fermecătoare care sunt frontierele maritime: o chestiune la fel de complicată şi de riguroasă precum cubismul. Există totuşi şi o latură integratoare: astfel, Wallis îşi intersectează conturul cu Samoa, care, la rândul lor, par să ţină de Insulele Cook — e absolut de neînţeles. Descoperi aici probleme politice complexe sau chiar crize acute: Statele Unite şi Marea Britanie îşi contestă reciproc supremaţia asupra Line Islands, insule la fel de puţin cunoscute şi sub numele de Sporades Equatoriales. Carolinele, care reuşesc performanţa de a aparţine simultan Australiei, Noii Zeelande şi Marii Britanii, împing perversitatea până la a se plasa totuşi sub tutelă engleză. Si aşa mai departe. Se spune că Oceania este excentrica atlasului. In mijlocul atâtor bizarerii, Arhipelagul Vanuatu şochează prin lipsa lui de tonus. Nu are nicio scuză: să fii sub dominaţia conjugată a două ţări rivale prin tradiţie, şi încă printr-o tradiţie atât de îndelungată — Franţa şi Marea Britanie —, şi să nu işti nici cel mai mic litigiu, asta nu poate însemna decât rea-voinţă. Să-ţi câştigi independenţa fără s-o conteste cineva — şi fără să se vorbească vreodată despre ea! - stâr-neşte oarecum mila. De atunci încoace, Vanuatu a rămas profund mâhnit. Nu ştiu dacă Noile Hebride încercaseră acest sentiment. Vanuatu, însă,sigur este profund mâhnit. Am şi dovezi. Întâmplarea a făcut să primesc un album de artă oceaniană, cu o dedicaţie pe numele meu (de ce?) din partea autorului, o persoană de origine vanuatiană. Domnul respectiv, al cărui patronim este atât de complicat încât nu reuşesc sătranscriu, pare destul de supărat pe mine, dacă e să dau crezare celor câteva rânduri scrise de mână: Pentru Amelie Nothomb, căreia, sunt convins, nu-i prea pasă de asemenea lucruri. Semnătură Am făcut ochii mari când am citit. De ce oare individul acela, cu care nu mă întâl-nisem niciodată, considera că albumul său mi-ar stârni o atât de grosolană indiferenţă? Ignara de mine a răsfoit, aşadar, cartea aceea cu ilustraţii. Incompetenţa-mi în domeniu e notorie: nu cred să existe în tot universul o opinie mai neinteresantă decât a mea. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu-mi mai dau şi eu câteodată cu părerea
