Viata mea

PRELUDIU

 Înainte ca Podul Westminster să fie dat în folosință, Kennington Road era doar o potecuță. După anul 1750, s-a construit un drum nou de la capătul podului, o legătură directă cu Brighton. În consecință, Kennington Road, unde mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie, se lăuda cu vreo câteva clădiri cu arhitecturi deosebite, cu balcoane din grilaj de fier, de la care locatarii îl puteau vedea odată pe regele George al IV-lea trecând cu trăsura pe drumul spre Brighton. Spre jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea caselor au fost transformate în pensiuni și apartamente. Totuși, câteva au rămas intacte, fiind ocupate de doctori, negustori de succes și staruri de vodevil.

 Duminica dimineața, pe Kennington Road poate fi văzut un căluț rapid în fața unei clădiri, gata să ducă vreun actor de vodevil într-o cursă de vreo șaisprezece kilometri, până la Norwood sau Merton, la întoarcere oprind pe la diverse puburi de pe Kennington Road – White Horse, Horns și Tankard. Eram un puști de doisprezece ani, stăteam adesea în față la Tankard și mă uitam la domnii ăștia iluștri cum descălecau și intrau în crâșmă, unde toată elita vodevilurilor își dădea întâlnire, așa cum aveau obiceiul să facă duminica – se opreau acolo să mai ia „una mică“ înainte să ajungă acasă pentru masa de prânz. Ce bine arătau în costumele lor cadrilate, cu meloane gri, cu inele și cu acele lor de cravată din diamante sclipitoare! Duminica, pubul se închidea la ora două după-amiază și ieșeau cu toții afară și mai stăteau puțin la palavre înainte să se despartă și să-și ia la revedere. Eu mă holbam fascinat și amuzat, pentru că unii dintre ei se îmbățoșau cu un aer ridicol. Când pleca ultimul, era ca și cum ar fi intrat soarele în nori… Iar eu trebuia să mă întorc în zona cu case vechi, părăsite, din spatele lui Kennington Road, la Pownall Terrace numărul 3, și să urc scările șubrede spre mansarda noastră micuță. Casa era deprimantă, iar aerul era îmbâcsit de zoaie și de haine vechi. În duminica aceea, Mama stătea și se uita pe fereastră. S-a întors și a zâmbit vag. Încăperea era înăbușitoare, n-avea mai mult de vreo doisprezece metri pătrați, dar părea chiar mai mică, iar tavanul înclinat părea și mai jos. Masa de lângă perete era plină cu farfurii murdare și cești de cafea. În colț, înghesuit în peretele jos, un pat de fier pe care Mama îl vopsise alb. Între pat și fereastră era un grătar mic, iar la capătul patului, un fotoliu vechi, desfăcut și transformat în pat, în care dormea fratele meu Sydney. Dar acum Sydney era plecat departe, pe mare. Camera era și mai deprimantă în duminica aceea de care vorbesc, pentru că Mama neglijase să facă puțină curățenie. 

De obicei avea grijă să fie curat, căci era o femeie luminoasă, veselă și încă tânără, nu împlinise nici 37 de ani, și putea face mansarda aia amărâtă să strălucească și să pară plăcută și confortabilă. Mai ales într-o dimineață de duminică rece, de iarnă, când îmi aducea micul dejun în pat, iar eu mă trezeam într-o cămăruță curată, în care ardea focul, și vedeam ceainicul aburind pe plită și peștele afumat pe grătar, ca să stea cald, în timp ce ea prăjea pâinea. Prezența veselă a Mamei, curățenia din cameră, sunetul moale al apei care fierbea în ceainicul nostru de lut, în timp ce eu îmi citeam revista de benzi desenate, erau plăcerile unei dimineți senine de duminică. Dar în duminica aceea ea stătea apatică și se uita pe geam. În ultimele trei zile așa stătuse, la fereastră, ciudat de liniștită și de preocupată. Știam că e îngrijorată. Sydney era plecat pe mare și nu mai aveam nicio veste de la el de două luni, iar mașina de cusut pe care o închiriase și cu care se chinuise să ne întrețină pe noi i-o luaseră înapoi pentru că nu achitase ratele la timp (o procedură frecventă). Iar lecțiile mele de dans, pe care câștigam cinci șilingi pe săptămână, se sistaseră și ele pe neașteptate.