Maria Antoaneta

Numai într-o cultură in care producţia istoriografiei şi lectura istoriei de către un public numeros şi avizat au tradiţii bine sedimentate îşi poate croi eseul istoric propria cale pentru a distila şi transmite sensibilitatea faţă de trecut. Luxul intelectual al acestui gen nu şi-l permit, pe o scară largă, decât culturile care au ştiut să limiteze, cu instrumentele inteligenţei, spaţiul crispărilor stârnite în memoria colectivă de viaţa şi faptele „oamenilor cari au fost”, cum spunea Nicolae Iorga. Eseul istoric al lui Raphael Dargent invită cititorul să reviziteze o temă atât de cercetată de peste două secole încoace, alimentată de memorialistică şi de corespondenţă, reluată în romane, transpusă în filme încât autorul însuşi simte nevoia să-şi explice alegerea în introducerea cărţii sale. Revoluţia Franceză a frapat imaginaţia contemporanilor în nenumărate feluri şi a lăsat posterităţii un repertoriu de momente memorabile, de simboluri şi mituri care au pătruns în conştiinţa universală. Procesele lui Ludovic al XVI-lea şi al Măriei Antoaneta, moartea lor pe eşafodul devenit emblematic al „justiţiei revoluţionare” fac parte din acest repertoriu. Procesul lui Ludovic al XVI-lea a fost procesul politic prin excelenţă din epoca Revoluţiei Franceze. Regele, deşi coborât de acuzatorii săi la statutul de Louis Capet, a fost judecat de Convenţia naţională, iar procesul s-a prelungit timp de o lună. Execuţia sa a fost punctul culminant al unei ceremonii, cu grijă regizate şi nu lipsită de pompă, de ucidere simbolică - prin intermediul corpului fizic al monarhului - a corpului politic al monarhiei însăşi, ca şi cum existenţa republicii, instaurată cu câteva luni mai devreme, nu putea fi asigurată decât prin acest sacrificiu ritual. 

Procesul Măriei Antoaneta, nu uită să amintească autorul, a fost şi el un proces politic, însă acesta a început cu mult timp înainte de cel al lui Ludovic al XVI-lea sau de apariţia ei în faţa judecătorilor Tribunalului revoluţionar. „Procesul Măriei Antoaneta nu începe, de fapt, cu deschiderea anchetei din octombrie 1793; începe mult mai devreme, când tânăra arhiducesă soseşte în Franţa. întreaga ei viaţă - cel puţin începând cu momentul în care calcă pe solul francez - trebuie să ne intereseze dacă vrem să înţelegem procesul care îi este intentat reginei. în fond, ancheta din 1793 nu este decât punctul culminant inevitabil şi fatal al unui proces lung şi inexorabil.” înainte de a pătrunde în sala de judecată, Maria Antoaneta a fost ani la rând judecată de ceea ce Malesherbes numea, în 1775, „tribunalul opiniei publice”. Iar curtea regală de la Versailles a constituit, o arată foarte bine Raphael Dargent, cea dintâi cutie de rezonanţă a zvonurilor, bârfelor, acuzaţiilor, fondate sau nu, care aveau să alimenteze şuvoiul de imagini mentale colective ce va dizolva, în ochii francezilor, legitimitatea autorităţii asociate cu figura reginei.