Sotia dintre noi

Ea merge repede pe trotuar, părul blond îi saltă pe umeri, are obrajii îmbujorați și o geantă sport atârnând pe antebraț. Când ajunge la clădirea de apartamente în care locuiește, bagă mâna în poșetă și își scoate cheile. Strada este zgomotoasă și aglomerată, plină de taxiuri galbene grăbite, de navetiști care se întorc de la serviciu și de cumpărători care intră în magazinul alimentar de pe colț. Dar nu o scap deloc din ochi. Se oprește la intrare și se uită scurt peste umăr. O sarcină electrică pare să pulseze în mine. Mă întreb dacă ea simte privirea mea insistentă. Detectarea privirii, așa se numește capacitatea noastră de a simți când cineva ne observă. Un întreg sistem al creierului uman este dedicat acestei moșteniri genetice de la strămoșii noștri, care s-au bazat pe această trăsătură ca să evite să devină pradă pentru animale. Mi-am cultivat acest tip de apărare în mine, senzația că mi se face pielea de găină, în timp ce capul mi se înalță instinctiv pentru a căuta o pereche de ochi. Am învățat pericolul de a respinge acest avertisment. Dar ea se întoarce, pur și simplu, în direcția opusă, apoi deschide ușa și dispare înăuntru, fără să se uite câtuși de puțin în direcția mea. Nu își dă seama ce i-am făcut. Nu este conștientă de răul pe care i l-am cauzat; de dezastrul pe care l-am pus în mișcare. Pentru această tânără frumoasă cu fața în formă de inimă și corpul atrăgător – femeia pentru care m-a părăsit soțul meu, Richard – sunt la fel de invizibilă precum porumbelul care își caută hrana pe trotuar, lângă mine. Nu are nicio idee despre ce i se va întâmpla dacă va continua în felul acesta. Nici cea mai vagă idee.