Împreună

Paulette Lestafier nu era atît de ramolită cum zicea lumea. Era, bineînţeles, în stare să spună ce zi e, pentru că, de-acum înainte, tot ce avea de făcut era să numere zilele, să le aştepte şi să le uite. Ştia foarte bine că azi e miercuri. De altfel, era gata! Îşi pusese pardesiul, îşi luase coşul şi îşi strînsese cupoanele pentru reduceri. Chiar auzise în depărtare maşina lui Yvonne… Dar uite că motanul se proţăpise dinaintea uşii, îi era foame, iar ea, aplecîndu-se să-i pună jos castronul, căzuse şi se lovise cu capul de prima treaptă a scării. Paulette Lestafier cădea adesea, dar ăsta era secretul ei. Nu trebuia să pomenească nimic nimănui. „Nimănui, m-ai înţeles?“ se ameninţa ea în gînd. „Nici lui Yvonne, nici doctorului şi cu atît mai puţin băiatului…“ Trebuia să se ridice uşurel, să aştepte puţin ca să-şi revină din ameţeală, să se fricţioneze cu Synthol şi să-şi ascundă nenorocitele alea de vînătăi. Vînătăile lui Paulette nu erau niciodată vineţii. Erau galbene, verzi sau albăstrui şi-i rămîneau pe corp mult timp. Chiar prea mult timp. Uneori cu lunile… Era greu să le ascundă. Oamenii o întrebau de ce se îmbracă întotdeauna ca-n toiul iernii, de ce poartă ciorapi groşi şi nu-şi dă niciodată vesta jos. Băiatul, mai ales, o înnebunea cu întrebările: — Auzi, mamaie?

 Care-i treaba? Scoate-ţi bulendrele astea, c-ai să crăpi de cald! Nu, Paulette Lestafier nu era deloc ramolită. Ştia că vînătăile alea enorme care nu-i mai treceau aveau să-i facă necazuri într-o bună zi… Ştia cum sfîrşesc bătrînele inutile ca ea. Cele care îşi lasă grădina s-o cotropească buruienile şi care se ţin de mobilă să nu cadă. Bătrînele care nu reuşesc să bage aţă în ac şi nu-şi mai amintesc cum se dă mai tare la televizor. Cele care încearcă toate butoanele de la telecomandă şi în cele din urmă scot aparatul din priză plîngînd de furie. Lacrimi minuscule şi amare. Cu capul în mîini, în faţa televizorului mort. Păi şi? Gata? N-o să se mai audă niciodată nici un sunet în casa asta? Nici o voce? Niciodată? Pe motiv că ai uitat culoarea butonului? Doar băiatul îţi pusese etichete… Îţi lipise etichetele alea! Una ca să schimbi canalele, alta pentru sonor şi alta ca să stingi televizorul! Hai, Paulette! Termină cu plînsul şi uită-te la etichete! Ia nu mai ţipaţi la mine… Etichetele s-au dus de mult… S-au dezlipit aproape imediat… Sînt luni de zile de cînd caut butonul, de cînd nu mai aud nimic, de cînd mă uit numai la nişte imagini însoţite de un murmur slab… Aşa că terminaţi cu strigătele, că o să mă asurziţi de tot…