Padurea nebuna

Panorama Ruşilor-de-Vede se deschide cu imaginea unchiului Tone, mic negustor, proprietar de “birt economic”, agonisindu-şi, din greu, existenţa la oraş, un fel de Hagi Tudose, care vede un pericol în fiecare dintre numeroasele rubedenii care îi solicită un ajutor cât de neînsemnat. Confruntarea dintre Darie, care-i cere găzduire, şi unchiul Tone, care-l refuză, după un schimb de priviri foarte semnificativ (“Unchiul Tone se uită ponciş la mine. Mă uit şi eu la el, însă nu ponciş. Drept mă uit”; “Ne privim îndelung, tăcuţi. El cu duşmănie mă priveşte. Eu, ca de obicei, cu dragoste”) constituie o pagină antologică de literatură, de un lirism dur, needulcorat, în stilul caracteristic lui Zaharia. Stancu, din care se desprinde o concluzie pe cât de neaşteptată, pe atât de potrivită cu temperamentul scriitorului şi cu crezul său literar, demnă de reţinut: “În pofida câinoşeniei lui, cunoscută şi recunoscută de toată lumea, unchiul Tone mi-e scump. De când am învăţat să umblu, ştiu că mă asemui oarecum cu el, tot aşa cum mă asemui şi cu bunica după mamă. Cu mulţi din vechile spiţe de oameni din care mă trag mă asemui, Găsesc în mine, mai mult de cât aş fi dorit-o, şi tocmai când mă aştept mai puţin, câte ceva din firea lor iute şi sălbatică, aprinsă şi năprasnică. Uneori mi se pare ca aflu în mine rămăşiţe din surâsurile lor nestinse, fărâmituri din bucuriile lor netrăite, cioburi din umilirile lor nerăzbunate şi din suferinţele lor nealinate, stropi din arzătoarele lor lacrimi neplânse. Toate câte le-au îndurat înaintaşii mei, care au fost şi care acum nu mai sunt, am de gând să le răzbun.” 

Găsim, în acest scurt pasaj, rânduri emblematice pentru concepţia de scriitor a lui Zaharia Stancu, conform căreia memoria pedepseşte, interpelează, îndeplineşte funcţii vindicative, în literatură, lasă deschis posterităţii un proces peste care nu se poate aşterne uitarea. Tot în această secţiune panoramică a Ruşilor-de-Vede, care ocupă cea mai mare parte a romanului Pădurea nebună, în episodul morţii unchiului Tone, o vom reîntâlni şi pe bunica de la Cârlomanu, fascinantul, seducătorul personaj al lui Zaharia Stancu, prin amestecul de asprime şi puritate sufletească, evocat şi în Desculţ: “Bunică-mea rămăsese tot cum o ştiam şi o prea ştiam. Dreaptă, şi ţeapănă, pe scaun, arăta tot vânjoasă, tot ţanţoşă. Parcă n-ar fi împlinit, abia cu o toamnă în urmă, nouăzeci de ani! În urechile-i zdrenţuite mai purta încă doi galbeni de aur vechi, turcesc.” În această secţiune a romanului Pădurea nebună, Zaharia Stancu continuă un filon din Desculţ, în care erau narate peripeţiile lui Darie, plecat la oraş spre a învăţa o meserie, din care să-şi agonisească existenţa, intrând, rând pe rând, ucenic la tăbăcăria lui Gogu Moţatu, la prăvălia “La înger” a lui Mielu Guşă, zis şi Pomneată şi la prăvălia lui Bănică Vurtejan (capitolul Pelin). Maniera în care ne sunt relatate isprăvile lui Darie, din acest capitol al romanului Desculţ, ne aminteşte de aceea a prozei lui Gorki, din La stăpân. Umilinţele îndurate, la stăpâni, îl determinaseră pe Darie să se întoarcă la Omida, în satul natal. Imaginea târgului de provincie, cu statuia, din centru, a generalului Mantu, care n-a câştigat nicio bătălie, cu librăria din care nu se vând cărţile, cu tăbăcari şi negustori, cu intelectuali rataţi, cu prostituate şi fete melancolice, zugrăvit în toată condiţia lui meschină, ucigătoare de aspiraţii şi idealuri, rămâne, în linii mari, aceeaşi. Scriitorul îi adânceşte doar contururile schiţate, îi completează detaliile cu noi aspecte.