Timpul ce ni s-a dat

Împlinisem ºaptesprezece ani ºi eram, ca destule fete prea protejate din generaþia mea, mult mai copilãroasã ºi mai nerealistã decât cele de azi. Dupã bombardamentul din 4 aprilie l944, pãrinþii mei pãrãsiserã locuinþa din Bucureºti pentru a reveni la olteniþa, orãºelul de baºtinã al familiei, unde în acea varã se retrãseserã ºi alte rude, sau îºi trimiseserã copiii. o mulþime de bucureºteni, de altfel, fãcuserã la fel: zona pãrea mai puþin ameninþatã decât altele. Vara se scursese pentru noi, adolescenþii, ca o foarte lungã vacanþã (nu se predase ultimul trimestru), ocupatã cu lecturã multã, plimbãri cu bicicleta ºi nesfârºite partide de ping-pong. De câteva ori vãzuserãm trecând pe cer, dimineaþa, triunghiul gâºtelor sãlbatice de oþel care sclipeau argintiu, ducând moarte altora. o clipã, ne simþeam strãbãtuþi de un fior îngheþat. Apoi uitam. De la acel prim ºi unic bombardament care ne cruþase, ucigând pe alþii la doi paºi de noi, eram fataliºti. Cel mult ne simþeam recunoscãtori sorþii: ea ne lãsa sã vieþuim liniºtiþi, într-un orãºel de care nu se sinchisea nimeni, pentru cã încã nu se afla în calea nimãnui. În vara anului l94l, când în oraº funcþionaserã trei spitale militare unde lucram cu toþii, mici ºi mari, intraserãm în contact nemijlocit cu suferinþa ºi cumplitele sacrificii ale rãzboiului. Dar linia frontului se îndepãrtase ºi acum, pe mãsurã ce se apropia din nou odatã cu retragerea germanã ºi a noastrã, era din ce în ce mai limpede cã într-un fel sau altul vom ieºi din rãzboi, vom cere armistiþiu ºi gata.